Jaws

M-a amuzat copios relatarea unui amic. Până duminica trecută, spunea el, n-a observat multă agitaţie în legătură cu alegerile. Şi nici el nu s-a implicat prea tare în toată isteria asta mediatică pre-electorală. N-a făcut nici un secret din refuzul său de a vota. Ei bine, în ziua primului scrutin, câţiva din enoriaşii parohiei lui au devenit brusc foarte activi la capitolul „spirit civic” şi i-au cerut – mai mult sau mai puţin insistent – să meargă la vot. Argumentul invocat de ei: buletinul de vot nefolosit va fi oricum ştampilat de către ei. Bine, zice amicul meu, dar cine sunt ei, că puterea e şi social-democrată, şi liberală etc.? „Cum cine sunt ei?” – s-au revoltat atunci, cu zel revoluţionar, „oamenii de bine”. „Ei sunt oamenii lui Băsescu, cine alţii?” „A, da? Păi cu atât mai mult. Nu merg la votare, însă dacă totuşi aş vota, pe el l-aş alege. Aşa că nu e nicio pierdere.” „Cuuuuuum?” s-au mirat suporterii „Prostănacului”, al cărui reper de moralitate este nimeni altul decât Patriarhul BOR? Dar – au adăugat apoi – gândeşte-te şi tu: Crin (liberalul care până la urmă a obţinut 20% din voturi, descalificându-se pentru turul doi) e mai natural, mai prezentabil (mai sexy, cum ar veni) şi în plus n-a furat (că n-a avut ocazia), deci e vrednic de toată încredea…

Acelaşi amic mi-a mai trimis azi două texte foarte interesante despre un specimen pe cale de dispariţie în România - cărturarul de formaţie clasică (articolul lui Andrei Pleşu despre Dan Sluşanschi) - şi despre apusul muzicii tributare sensibilităţii veacului XIX (The End of Music).

P.S. Găsesc, pe site-ul unui „mogul”, speech-ul Marinarului la adresa „monstruoasei coaliţii” care-i coace debarcarea din 6 decembrie: „Îi văd pe mogulii ăştia ca pe nişte rechini, care se învârt în jurul datei de 6 decembrie. Acolo li se pare lor că este prada. Aceea este data după care li se pare că, după 5 ani de neînghiţit, au de înghiţit prada pe care o aşteaptă. Eu am să le dau o veste foarte proastă pentru ei: Ziua de 6 nu le va aduce bucurii, iar eu voi continua să apăr, de lăcomia lor, interesele românilor. Indiferent cât de tare i-aş supăra şi cât de mult m-ar şicana împreună cu partenerii lor din politică în îndeplinirea mandatului. Vă asigur că sunt hotărât să nu îi las să îşi înhaţe prada”. … Aşa, deci. Se pune de-un praznic pe cinste de ziua lui Moş Nicolae. Hai să vedem atunci care pe care. Până una-alta, Popeye nu şi-a pierdut umorul.

Mă mir

Aşadar, Popeye în competiţie strânsă cu Geoană pentru scaunul prezidenţial. Fără să am un cult pentru Marinar, pot spune că încă nu înţeleg îndeajuns indiferenţa flegmatică a celor care, zic ei, s-au lecuit for good de politica românească. Mă întreb însă dacă nu cumva – în ipoteza că votul din 6 decembrie chiar ar conta, că zarurile nu ar fi fost deja aruncate, chiar înaintea turului doi al prezidenţialelor – însăşi indiferenţa şi dispreţul lor echidistant faţă de oricare din cei doi rămaşi în cursă (şi, largo sensu, faţă de toţi cei participanţi la turul întâi) nu măreşte şansele de supravieţuire bine mersi a „socialismului ştiinţific” ori a „comunismului” pe care – nea Nelu a spus-o încă din decembrie 1989 – Ceauşescu „le-a întinat”. Ei, dacă nea Nelu nu mai poate candida, poate că a venit – ciclic – vremea ca altcineva (de ce nu Mr. Dumb?) să preia (vorba vine) frâiele puterii, ca să ne arate el (împreună cu ei) cum se construieşte, neîntinat, „socialismul cu faţă umană”, cum se traduce-n fapte protecţia socială, cum se ocrotesc „defavorizaţii”, cum se face politică „de stânga”, după deja clasica formulă: „cu poporul, pentru popor”. Altfel spus, lucrurile – în aparenţă, repet, pentru că nu am pretenţia deţinerii unui aparat de raze X pentru discursurile politicienilor – par cât se poate de clare. Pe de o parte e Popeye (cu bune şi cu rele), pe de alta ei – indiferent de culoarea lor politică – cu alesul lor, care – nota bene ­– şi l-a luat ca „model de moralitate” patriarhul BOR.