"Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!"

După-amiază, o excursie de câteva ore la Izvin (unde, la marginea unui câmp înzăpezit, Dan a tras cu arcul - pe care şi l-a cumpărat chiar înainte de a veni la Timişoara - în copaci). O parte din săgeţile lui au nimerit pe lângă trunchi, altele s-au înfipt în copaci, iar una şi-a lăsat vârful de oţel în scoarţa unui trunchi...Mai rău e cu săgeţile dulci-amare pe care le tot înfige în scoarţa de miocard a inimilor de fete, fete, fete.
Am trecut apoi – p.m. – pe la Gabi şi ai săi. Cum televizorul era deschis la ştiri, am aflat că azi şi-a serbat ziua de naştere – a împlinit 75 de ani - cel care a intrat în pielea lui Stănică Raţiu (în Felix şi Otilia), a lui Lăscărică (în Cu mâinile curate - de unde i-a rămas celebră replica: „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”), a lui Gonzalv Ionescu (în Bietul Ioanide), a lui Paraipan (în Un comisar acuză şi Revanşa), a Jandarmului (în Osânda), a lui Nemesis (în Secretul lui Nemesis), a Notarului (în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte), a lui Lupu (în Filip cel bun), a lui Marin, responsabilul de alimentară (în Ilustrate cu flori de câmp), a lui Mitică (în Concurs), a Diplomatului (în Prin cenuşa imperiului), a lui Nae Girimea (în De ce trag clopotele, Mitică), a lui Gică Salamandră (în Explozia), a lui Vasile Potop (în Patul conjugal), a lui Franţ Ţandără (în După-amiaza unui torţionar) etc. – pentru a mă rezuma doar la câteva din rolurile din filme ale acestui mare actor. Îmi amintesc destul de clar: era prin vara lui 1979 şi mă aflam în Bucureşti, pe lângă Hotelul Continental de pe Calea Victoriei. Pe acolo s-a întâmplat să treacă maestrul Gheorghe Dinică – că despre el este vorba – şi, având pe atunci un step father foarte dezinvolt, am fost prezentat ca un mare fan de-al său (deşi eu îl îndrăgeam pe nemuritorul comisar aka Sergiu Nicolaescu) şi ca atare am dat mâna cu el...Când i-am scris de la mare verişoarei mele Lili că l-am întâlnit in the flesh pe Paraipan (eram amândoi îndrăgostit de un block buster local, care se numea Revanşa) şi că ne-am strâns mâinile, mi-a răspuns că a rămas păpuşă.
Seara am vizitat-o pe Maronel, care a ţinut să-mi spună că, printre multe filme-conservă, a vizionat recent şi un „film de artă”: Prea târziu al lui Lucian Pintilie. Mi-a vorbit la superlativ despre concertul Mozart rocks (în care cânta la guitar idolul ei: Horia Crişovan), pe care l-am scăpat deoarece se suprapunea (avusese loc pe 21 decembrie) cu primul spectacol în care apărea Theodor.

Inegalabil

Cu ceva vreme în urmă am scris un comentariu despre regizorul Dan Piţa pentru Liternet. Am folosit acolo - referindu-mă la rândurile Elenei Dulgheru despre unul din filmele post-1989 ale lui, dar şi despre „glisarea” regizorului, tot mai pronunţată în vremurile post-comuniste ale libertăţii de exprimare – cuvântul inegalabil. Chiar aşa mi se pare că scrie despre filme (şi nu numai) Elena Dulgheru, într-o vreme când umorile criticilor fac rating, iar impostura a devenit normă şi condiţie de afirmare. Un critic fanfaron mă apostrofează (într-o revistă numită Dilemateca), câteva săptămâni mai târziu, pentru cuvântul ales (şi care i se pare patetic, pueril şi, desigur, inoportun) ca să descriu scrisul d-nei Dulgheru – autoare ce a atins o performanţă, până acum neegalată, unică în România: cartea sa despre Andrei Tarkovski, Filmul ca rugăciune, prima şi - până acum - singura carte apărută în România despre marele regizor rus.
I-am trimis Elenei Dulgheru ştirea difuzată de TVR despre Theodor şi iată ce-mi răspunde: „Oh, Doamne! Nu am ştiut până acum nimic despre familia dumneavoastră. Dumnezeu vă cercetează, dar vă şi întăreşte. Să vă dea harul înţelegerii voii Sale şi ştiinţa de a-l forma pe Theodor cu înţelepciune pentru această lume lipsită de înţelepciune. Iar acum, de Sfintele Sărbatori ale Crăciunului, să primiţi colindurile cereşti ale îngerilor, pe care micul Theodor se pare că e hărăzit să le desluşească...”