Inegalabil

Cu ceva vreme în urmă am scris un comentariu despre regizorul Dan Piţa pentru Liternet. Am folosit acolo - referindu-mă la rândurile Elenei Dulgheru despre unul din filmele post-1989 ale lui, dar şi despre „glisarea” regizorului, tot mai pronunţată în vremurile post-comuniste ale libertăţii de exprimare – cuvântul inegalabil. Chiar aşa mi se pare că scrie despre filme (şi nu numai) Elena Dulgheru, într-o vreme când umorile criticilor fac rating, iar impostura a devenit normă şi condiţie de afirmare. Un critic fanfaron mă apostrofează (într-o revistă numită Dilemateca), câteva săptămâni mai târziu, pentru cuvântul ales (şi care i se pare patetic, pueril şi, desigur, inoportun) ca să descriu scrisul d-nei Dulgheru – autoare ce a atins o performanţă, până acum neegalată, unică în România: cartea sa despre Andrei Tarkovski, Filmul ca rugăciune, prima şi - până acum - singura carte apărută în România despre marele regizor rus.
I-am trimis Elenei Dulgheru ştirea difuzată de TVR despre Theodor şi iată ce-mi răspunde: „Oh, Doamne! Nu am ştiut până acum nimic despre familia dumneavoastră. Dumnezeu vă cercetează, dar vă şi întăreşte. Să vă dea harul înţelegerii voii Sale şi ştiinţa de a-l forma pe Theodor cu înţelepciune pentru această lume lipsită de înţelepciune. Iar acum, de Sfintele Sărbatori ale Crăciunului, să primiţi colindurile cereşti ale îngerilor, pe care micul Theodor se pare că e hărăzit să le desluşească...”