Nu ştiu cum se face, dar iată că se-ntâmplă că oameni de care te despart mentalităţi, gusturi etc. reuşesc să treacă pragul acceptării tale, să îţi fie pe plac, în vreme ce alţii, poate mai aproape de tine (prin mentalitate, gusturi etc.) continuă să rămână „sub linie”. Aşa se întâmplă cu Cârcotaşii, pe care-i îndrăgesc nu puţin (de fapt singurii din lumea divertismentului autohton pe care-i accept), în ciuda preferinţelor lor pentru unele vedete actuale (gen Teo, Paraziţii etc.), în ciuda replicilor maliţioase adresate celor cu „povestea lor”. Dar – who knows? – poate că ei, Cărcotaşii (spre deosebire de mine) se ciocnesc zi de zi de comportamentul rampant al celor care, acum pe val, îşi impun identitatea în societate. Poate că le-a ajuns şi lor. În acest sens pot spune că le înţeleg Cârcotaşilor aversiunea faţă de „împopoţonaţii” răsfăţaţi tot mai mult – în lumea apuseană în care trăim şi noi – de o discriminare pozitivă. Este, iată, revanşa lor, după secole de marginalizare şi excludere. Dar confuzia care se naşte (sau se prelungeşte) nu este mai mică o dată cu aceste „amendamente” la modă. Dimpotrivă. Aud azi la Cârcotaşi că în şcolile din Marea Britanie s-au impus deja norme care să protejeze şi să promoveze minorităţile sexuale. De fapt, astfel de măsuri au fost introduse chiar acum (cel puţin) zece ani, în universităţile lor. A venit rândul liceelor şi gimnaziilor. Urmează, desigur, ciclul primar. Urmează celelalte ţări...Mă aflu, mărturisesc, într-o dilemă. Asta pentru că, de bună seamă, nu agreez manifestările gay de tip rampant, dar nici nu aprob reacţiile violente – la fel de rampant – ale homofobilor (religioşi sau atei). Încă o dată se adevereşte cuvântul din vechime al Patericului: veni-vor vremuri, ziceau ei, când oamenii vor înnebuni, iar cei ce nu vor să înnebunească vor fi consideraţi ei înşişi nebuni. Trăim, iată, o nouă formă – un (alt) remix – de rinocerizare (Eugen Ionesco e printre noi for ever): dacă nu îţi adaptezi limbajul, gândirea la ideologia all-inclusive a vremii, te autoincluzi în categoria outlaw...Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple precum par!... As it is, sorţii - încă - sunt mai favorabili celor care formează „onorabila majoritate”. But is this the whole picture? Mă tem că nu. Nu o dată îmi spun că, at the end of the day, într-o viaţă şi o existenţă împăcată (mă rog, al cărei point este împăcarea) nu mai poate fi loc de gossip, de cârcoteală, de batjocură, de arătare cu degetul. E, la urma urmei, un principiu creştin. Sau nu e? (Alt subiect interesant: felul în care se interpretează, de fiecare dată partinitor, litera legii, whatever the law). Adesea, reacţiile de fobie ascund nebănuite probleme interioare (care, nu-i aşa, sunt infinit mai acceptabile decât purtarea „strigătoare la cer” de tip queer, weirdo, yahoo, freak) pe care actorii lor indignaţi (homofobi, purişti), oameni - ai spune - remarcabili, le tăgăduiesc only to keep up appearances, cause it suits them all right.
Până una alta, trebuie să recunosc: râd şi eu cu poftă alături de băieţii din serialul englezesc Little Britain de anomaliile pe care normele de political corectedness şi positive discrimination le generează în lumea (post)modernă. Nu pot spune decât: it takes all sorts to make a world. Sau, pe româneşte: mare-i Grădina lui Dumnezeu!
...Şi totuşi: la vita è bella!
Citeam, într-un interviu dat de H.R.Patapievici prin anul 2000, că „omul recent” are o cu totul altă înţelegere a unor norme morale faţă de, să zicem, „omul tradiţional”. Iată, spune HRP, acum adulterul nu mai este o crimă, un delict, aşa cum era cândva. Raportarea la ceea ce înseamnă ucidere a rămas însă aceeaşi. În privinţa delaţiunii, ce să mai vorbim. Este normal atât să torni, cât şi să ascunzi, să tăinuieşti turnătoriile. Astăzi citesc în presă că s-a dizolvat CNSAS. Altfel spus, mulţi dintre politicienii care au profitat de pe urma vechiului regim (şi care se temeau de eventuale dezvăluiri)
