Saturday 8 May 2010

Mama

MAMA
de Evgheni Evtuşenko


Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el ...e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

A good true dirty story

Omnia vanitas

Pe la mijlocul veacului XX, un pop artist ca Bob Dylan făcea ocolul Pământului cu al său hit, „Blowin’ in the Wind”. Dintr-odată, lumea folk-ului s-a apropiat de, poate, cea mai gravă problemă a omenirii: vanitas vanitatum et omnia vanitas. Iată-l deci pe menestrelul Dylon cântând pe aceeaşi notă cu cronicarul Miron Costin. Poemul acestuia din secolul al XVII-lea, Viaţa lumii, grăia cu jale despre „cumplita viiaţă”, despre „lumea hicleană, lume înşelătoare”. Dar amândoi, şi Dylon şi Costin, se hrăneau din înţelepciunea Ecclesiastului, care filosofa asupra „vremii potrivite”. Lectura Ecclesiastului e asemenea unei fugi de Bach, asemenea unui concert din „muzica sferelor”. Este cea mai dreaptă oglindă, căci omul – dacă vrea să priceapă – îşi va da seama că soarta sa şi soarta dobitocului este aceeaşi: „precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul: amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Şi „cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” Căci „totul este deşertăciune”. (Formidabil loc geometric al gândirii religioase, această carte din Biblie.)



Prin urmare, soluţia este tot carpe diem: „Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” ...Mda, numai că şi bucuria asta pentru lucrurile sale” trebuie întreţinută cumva. Nu trebuie luată de bună şi batjocorită. Iar a o risipi (prin supărări, prin ţinerea de minte a răului, prin felurite lucrări viclene) e semn de maximă neghiobie.