Hesiod (cel din Munci şi zile) citat de Sf. Vasile cel Mare şi acum de Savatie Baştovoi (în cartea sa, Când pietrele vorbesc. Biserica faţă în faţă cu propria imagine): „Cel mai bun om este omul care prin el însuşi ştie ce trebuie să facă.” Volumul lui S.B. este un fel de luptă singulară cu morile de vânt. Titlurile multor capitole sunt incendiare: Imaginea preotului mândru şi prost (sintagmă preluată din Tratatul despre preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur: „...preotul riscă să-şi capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără răspuns”); Imaginea preotului sfânt, dar neînvăţat; Imaginea credincioşilor ca turmă impersonală; Limba de lemn; Tăcerea ierarhilor etc. Rândurile autorului monah sunt adesea thought provoking şi incomode, atât pentru ierarhi, cât şi pentru „turma impersonală” a credincioşilor, cărora limbajul de lemn (moştenit din vremea când la putere era ideologia „omului nou”, de tip comunist) le este singura modalitate de relaţionare verbală. Undeva mai încolo, citarea din Sf. Vasile cel Mare (ce aminteşte că „atitudinea sa deschisă faţă de liberul arbitru al fiecăruia – arată Savatie Baştovoi - caracteriza epoca de aur a creştinismului, deci este proprie Ortodoxiei în expresia ei cea mai autentică”) m-a uns pe suflet: „Trebuie deci şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţlepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm.”...Ehe, preacinstite monah, ai muuult de lucru şi de îndreptat (fie doar în privinţa liberului arbitru) într-o lume în care puţini ştiu - prin ei înşişi - ce să facă, puţini preoţi – abili mânuitori, aşa cum arată S.B., ai limbajului de lemn - nu închid gura celor ce caută răspuns la întrebările fără răspuns, iar dreapta socotinţă („expresia cea mai autentică a Ortodoxiei”) e – a fost cândva altfel, anyway? – edelweiss (floare de colţ).
