După slujba duminicală am mers la ora de pian a lui Theodor. De cum am intrat pe uşă sunt ademenit de nişte sonorităţi electronice foarte familiare mie: este genericul muzical (Autostrada) al filmului Ringul, cu care Tabita şi Sergiu (elevii mei) s-au gândit să mă întâmpine. De la primele acorduri mă simt încărcat de o tainică „energie pozitivă”, de o stare de wellness. Se vede treaba că muzica lui Adrian Enescu funcţionează - pour moi - iată, şi după 30 de ani, ca un benefic reflex condiţionat. Zilele trecute l-am rugat pe Sergiu să aştearnă pe hârtie câteva gânduri despre filmele româneşti pe care le-am urmărit, în săptămânile trecute, împreună. Motivul: discutasem deunăzi la telefon cu Adrian Enescu despre oportunitatea difuzării de filme româneşti, iar eu afirmasem că filme româneşti ca Pas în doi sau Concurs constituie un tezaur şi n-ar trebui nicidecum marginalizate, necum – aşa cum sugera (provocator?) compozitorul – aruncate-n foc, precum cărţile din 451 Fahrenheit. Ce poate înţelege din ele (altceva decât ridicarea în slăvi a modului de viaţă comunist) un tânăr, un adolescent nemaculat de criminala ideologie comunistă? – se întreba retoric marele muzician. Atunci i-am spus Maestrului că elevii mei (şi dintre ei, primii la care m-am gândit au fost Sergiu şi Tabita) au savurat din plin cele două filme ale lui Dan Piţa. Ia întreabă-i ce au înţeles ei din filmele astea – îmi sugerează Adrian Enescu. Zis şi făcut. Când i-am reîntâlnit, azi la prânz, aveau pregătit un comentariu neaşteptat de detaliat al filmului. Citindu-l, am simţit o puternică dorinţă de a-şi comunica, prin scris, gândurile, de a spune cum văd ei repertoriul general de filme, de piese de teatru - Tabita este în ultimul an de liceu, la clasa cu profil de teatru a Liceului de muzică din oraş. M-am bucurat să regăsesc în rândurile lor o nevoie acută de Artă, de Bine, Frumos şi Autentic. Şi această nevoie va fi fiind în sufletele multor tineri – mulţi dintre ei însă vor sfârşi ca sclavi ai main stream-ului de surogate americane sau americanizante, specializate în tehnici de brainwashing.
Împreună cu Sergiu şi Tabita am vizionat astăzi un desen animat (apărut în 1971): The Point /Oblio (narator: Ringo Starr / Dustin Hoffman; muzica: Harry Nilsson; regia: Fred Wolf). Nu puţini au fost cei care - tineri ori „oameni în toată firea” - găseau (în anii 80, când – în plină dictatură - a fost difuzat la TVR) mare prilej de bucurie în a decodifica semnificaţiile fabulei din acest cartoon. Povestea „din poveste” îndeamnă la o astfel de citire „subversivă”: în lumea (post)modernă, când copiii sunt mult mai atraşi de poveşti în imagini decât de poveşti în cuvinte (scrise ori citite), un tată (nostalgic după vremurile de-altă dată, când copiii erau mai docili şi mai ascultători faţă de părinţi) îi citeşte copilului său, ca bed time story, despre Oblio - arhetipul de outlaw, de misfit, de freak într-o societate ce respectă Legea. Iar Legea prevede ca – în acel Regat – toţi şi toate trebuie fie pointed, să aibe un point. Oblio este primul şi singurul copil care s-a născut în The Pointed Village fără să aibă – lucru nemaiîntâlnit în acele timpuri – un point (un ţugui pe cap). Ca atare, este izgonit (prin maşinaţiunile Contelui malefic, căci Oblio l-a învins la jocul cu triunghiul pe fiul Contelui, dar şi prin concursul Regelui apatic, ce nu voia să existe niciun fel de probleme în Regatul său) din cetate. Unde? În Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Iată-ne ajunşi în miezul unei teme fundamentale a culturii omenirii: Drumul - întotdeauna mai interesant decât Ţinta (care e cuprinsă-n Drum). Odiseea întru înţelepţire. The Waste Land. Dar cât de waste este ţinutul în care Oblio (împreună cu câinele său, Arrow) e alungat, cât de fără rost (pointless) este această pădure? Asemenea altor personaje de film (precum Puştiul din Concurs-ul lui Dan Piţa ori Călăuza din Stalker-ul tarkovskian), Oblio găseşte un sens (a point) în tot ceea ce vede şi întâlneşte în peregrinările sale şi aplică (fără să ştie, desigur) maxima unui filosof precum Constantin Noica: Dacă viaţa n-are niciun sens, pot să-i dau eu unul. Asta pentru că învaţă să-şi deschidă ochii – şi mai ales ochii minţii – la toţi şi la toate, să fie cool (să rămână, vorba poetului, la toate rece), aşa cum l-a povăţuit The Rock Man; pentru că ajunge să preţuiască vremea (să înveţe - după întâlnirea cu The Man in the Leaf Business: „timing and honesty is the name of the game” - ce e acela timing) şi...truda: „Rest? You and your dog - îi spune The Tree Man, oferindu-le să muncească împreună - will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren’t any fifth seasons. But there are rewards: it’s exciting work manufacturing leaves.”
Lecţia pe care Oblio o deprinde în urma surghiunului său: you don’t have to have a point to have a point because everyone has some kind of a point, whether it shows or not. Sau, pe româneşte: nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.. Cine este cu adevărat fără rost (pointless) în această odisee? The Pointed Man – întruchipare a zeflemelii, a băşcăliei, a gândirii „cârcotaşe”, „nihiliste”.
La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, „infirmitatea”) un...point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.
