De dimineaţă am mers la Liturghie la catedrala din Mehala – imensă, în lung şi-l lat, acum într-o luuungă renovare – pentru că acolo a slujit PS. Dacă este adevărat ce spune H.R. Patapievici („simţul estetic intelectual este mult mai sensibil decât cel al omului mediu”), componenta estetică a unui lăcaş de cult – o biserică ortodoxă în speţă – nu are cum să nu te afecteze. Ceea ce am găsit astăzi la biserica unde ne-am dus ilustrează perfect cuvintele lui H.R.P.: „Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la „credinţa populară profundă”. Dar ce ecou poate să aibe un asemenea point of view, în România (de exemplu)? Minuscul, şi asta pentru că marea masă a celor ce frecventează bisericile tocmai asta vor: reprezentări kitsch, covoraşe, obiecte tehnice kitsch. A încerca să faci rânduială poate părea o întreprindere donquijotescă: nimeni (sau aproape nimeni) nu pare să aibe insomnii (au contraire) din cauza prezenţelor kitsch în biserici. La plecare am zărit, în cuşca celui care vindea obiecte bisericeşti, o filă de calendar „lumesc” ce dezvăluia nurii unei june blonde care îţi zâmbea provocator. În predica de azi (când este comemorat Sf. Ioan Gură de Aur) s-a reluat pasajul evanghelic unde se spune (referitor la vindecarea unui orb): Credinţa ta te-a mântuit. Ce înseamnă a vedea? Nu înseamnă, în orice caz, a te folosi oricum de analizatorul vizual. Credinţa lucrătoare de vedere înseamnă, arăta PS, a căuta mai cu seamă la propriile scăderi şi la cercetarea necontenită a rostului nostru în faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, vederea este inseparabilă de starea de crisis (cercetare).
No comments:
Post a Comment