In-site

„Imaginea – un anume tip de imagine, desigur: cea bizantină, canonică – este crucială în creştinătate.” – iată una din ideile pe care se sprijină şi recenta carte a lui Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana. Pentru că, atunci când este icoană (iar nu tablou religios), imaginea oferă o relaţie faţă către faţă cu Însuşi Creatorul şi Mântuitorul lumii. Şi cu Sfinţii săi. Nimic de zis. Mai ales atunci când o icoană, o biserică, o teologie a icoanei este circumscrisă unui concept, unui program iconografic coerent bazat pe canoanele din vechime. Nu-mi pot reţine, totuşi, o întrebare (din dorinţa de lămurire, nu de cârcotire): Ce se întâmplă atunci când omul, pur şi simplu, nu vede şi – orb fiind din naştere - este nevoit să deprindă noţiunea de „lumină” şi „întuneric” pe cale exclusiv raţională (cerebrală, mintală, intelectuală), fără aportul a ceea ce se numeşte, în biologie, analizatorul vizual? Cât „la sută” poate el desluşi, în aceste condiţii, din taina creştinătăţii care, ni se spune, este predominant vizuală? Dar să fie vorba de o acumulare cantitativă, cuantificabilă procentual?

Cu doi ani în urmă am fost în Cluj-Napoca. La o capelă ortodoxă mi-a fost dat să văd, în timpul Sfintei Liturghii duminicale, câţiva tineri nevăzători (aveau între 20-30 de ani). Păreau pe deplin integraţi în comunitatea participanţilor la slujbă, nu erau deloc stingheri şi nu aveau purtări declamative. Fără să poată contempla splendoarea icoanelor de pe pereţi, de pe catapeteasmă, dobândiseră – asta era evident – firescul participării la rugăciunea din Biserică, trup şi suflet. Erau ca nişte luminători printre noi, ceilalţi.

Pe la sfârşitul lunii aprilie am participat la un simpozion dedicat memoriei Părintelui Teofil Pârâianu, de la a cărui plecare în lumea celor drepţi se împlineau atunci şase luni. Părintele a fost, se ştie, orb din naştere. A văzut însă în sufletul omului ca puţini alţi sacerdoţi şi duhovnici. A avut mii de „fii şi fiice duhovniceşti”. Nu ştiu câţi nevăzători (adolescenţi, adulţi) au participat (dacă au participat) la slujba sa de îngropăciune. Dar ştiu că la acest simpozion n-a fost niciunul. Asta-mi spune că, orb fiind, Părintele Teofil era căutat, ascultat şi preţuit mai cu seamă de cei „întregi la trup”, care nu aveau handicapul său. Şi nu cred că neimplicarea socială a BOR în vieţile orbilor din România (care, apropo, sunt doar într-o proporţie neglijabilă autonomi şi activi în câmpul muncii) este pricina reală pentru care nevăzătorii (cu câteva excepţii, desigur) nu se numărau printre cei apropiaţi lui. Aşa cum nu cred în ipoteza scepticilor ce spun că miile de pelerini care l-au cercetat pe Părinte pe când trăia, îl căutau pentru că ştiau că nu trebuie să se ascundă de ochii lui atunci când i se mărturiseau.

Something in the air

Se vorbeşte într-una în vremurile noastre – reflex tipic protestant - despre importanţa de a-i „autonomiza” pe copii, de a-i lăsa pe ei să aleagă în viaţă, fără niciun amestec. Şi se minimalizează astfel rolul educaţiei – al familiei, al şcolii şi chiar al Bisericii - în viaţa unui copil. „Să aleagă copilul!” De bună seamă că, ajuns la maturitate va trebui, el însuşi, să aleagă. Normal că nu va rămâne în marsupiul părinţilor la nesfârşit. Dar până să ajungă „să aleagă singur” (ca şi cum, dacă te numeri printre cei fericiţi şi ai deprins a-ţi îmbiserici mintea mai poţi alege singur) este nevoie de pregătire, de cercetarea experienţei altora, de cunoaştere de sine, de acumulări şi decantări, de lămurire, de „încercare a toate” şi „alegere a ceea ce este bun”. De, în fine, deprindere – treptată, progresivă – a deosebirii binelui de rău. Care este ştiinţa (sau arta) supremă.

Timpul petrecut la Cebza, Lupşa ori ceasurile petrecute la Nera domoleşte – în chip neaşteptat – neliniştea şi zarva interioară. Mici crăpături sapă către un luminiş abia desluşit. Iar cu lumina, ochiul îndelung deprins cu întunecimile şi semiobscuritatea, trebuie să se obişnuiască. Duminica trecută, în timpul mesei la Cebza, una dintre maici a citit din scrierile stareţului Tadei (cuprinse în volumul Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa) de la mănăstirea Vitovniţa. Spunea, acel avvă, că, folosindu-ne de energia negativă pe care o acumulăm atunci când ne mâniem, am putea împinge – la propriu – o locomotivă. Oricum, fapt e că furia ne seacă, ne toceşte, ne îmbătrâneşte. Inclusiv supărarea pricinuită de cei care nu ne ascultă sfaturile, în zadarnicele noastre încercări de a îmbunătăţi pe alţii înainte de a pune bun început propriei noastre îmbunătăţiri. Dar, aflăm de la acest cuvios, nu numai tulburările de acest fel ne astenizează. Radiaţiile electro-magnetice din atmosferă (inclusiv cele emanate din experimentele nucleare) ne zăpăcesc la cap, ne efeminează voinţa, entuziasmul, pofta de viaţă. Ele, radiaţiile, devin astfel o prezenţă nevăzută în aer (dar şi în alimentele pe care nu mai ne vine să le consumăm) ce ne provoacă o stare de moliciune, de toropeală, de lene continuă. Sunt un duh potrivnic şi stăpânitor cu care avem a ne osteni în îndelungi lupte şi nevoinţe dacă voim să nu ne lăsăm, cum se spune, pe tânjală.

Mai povestea acest părinte îmbunătăţit că a întâlnit părinţi disperaţi ce au alergat la el neştiind ce să mai facă şi cum să se mai poarte cu copiii lor pe care i-au crescut în huzur. Şi ce putea atunci să le răspundă? Le amintea doar că omul culege ceea ce seamănă. Restul e milă dumnezeiască.