Something in the air

Se vorbeşte într-una în vremurile noastre – reflex tipic protestant - despre importanţa de a-i „autonomiza” pe copii, de a-i lăsa pe ei să aleagă în viaţă, fără niciun amestec. Şi se minimalizează astfel rolul educaţiei – al familiei, al şcolii şi chiar al Bisericii - în viaţa unui copil. „Să aleagă copilul!” De bună seamă că, ajuns la maturitate va trebui, el însuşi, să aleagă. Normal că nu va rămâne în marsupiul părinţilor la nesfârşit. Dar până să ajungă „să aleagă singur” (ca şi cum, dacă te numeri printre cei fericiţi şi ai deprins a-ţi îmbiserici mintea mai poţi alege singur) este nevoie de pregătire, de cercetarea experienţei altora, de cunoaştere de sine, de acumulări şi decantări, de lămurire, de „încercare a toate” şi „alegere a ceea ce este bun”. De, în fine, deprindere – treptată, progresivă – a deosebirii binelui de rău. Care este ştiinţa (sau arta) supremă.

Timpul petrecut la Cebza, Lupşa ori ceasurile petrecute la Nera domoleşte – în chip neaşteptat – neliniştea şi zarva interioară. Mici crăpături sapă către un luminiş abia desluşit. Iar cu lumina, ochiul îndelung deprins cu întunecimile şi semiobscuritatea, trebuie să se obişnuiască. Duminica trecută, în timpul mesei la Cebza, una dintre maici a citit din scrierile stareţului Tadei (cuprinse în volumul Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa) de la mănăstirea Vitovniţa. Spunea, acel avvă, că, folosindu-ne de energia negativă pe care o acumulăm atunci când ne mâniem, am putea împinge – la propriu – o locomotivă. Oricum, fapt e că furia ne seacă, ne toceşte, ne îmbătrâneşte. Inclusiv supărarea pricinuită de cei care nu ne ascultă sfaturile, în zadarnicele noastre încercări de a îmbunătăţi pe alţii înainte de a pune bun început propriei noastre îmbunătăţiri. Dar, aflăm de la acest cuvios, nu numai tulburările de acest fel ne astenizează. Radiaţiile electro-magnetice din atmosferă (inclusiv cele emanate din experimentele nucleare) ne zăpăcesc la cap, ne efeminează voinţa, entuziasmul, pofta de viaţă. Ele, radiaţiile, devin astfel o prezenţă nevăzută în aer (dar şi în alimentele pe care nu mai ne vine să le consumăm) ce ne provoacă o stare de moliciune, de toropeală, de lene continuă. Sunt un duh potrivnic şi stăpânitor cu care avem a ne osteni în îndelungi lupte şi nevoinţe dacă voim să nu ne lăsăm, cum se spune, pe tânjală.

Mai povestea acest părinte îmbunătăţit că a întâlnit părinţi disperaţi ce au alergat la el neştiind ce să mai facă şi cum să se mai poarte cu copiii lor pe care i-au crescut în huzur. Şi ce putea atunci să le răspundă? Le amintea doar că omul culege ceea ce seamănă. Restul e milă dumnezeiască.