Alb

Ziua ne-am început-o cu slujba de Crăciun (din care am prins doar ultima parte). Ne-am bucurat să vedem plapuma de omăt de pe stradă. Azi-noapte, în timp ce noi dormeam, s-a aşternut un strat de zăpadă peste cetate. Temperaturile au scăzut, e iarnă iar. Breughel e cu noi.
Împreună cu Octavian, Oana & Alex am fost invitaţi la masă de Claudiu & Tatiana. Mâncarea a fost delicioasă (salată de vinete & boeuf, supă de pui cu noodles, sarme, cârnaţi şi piure de cartofi cu murături asortate, prăjitură, fructe etc.) – un adevărat treat. Moşul – zice Claudiu – a trecut pe la ei şi a lăsat un cadou şi pentru noi: o colecţie de patru CD-uri de muzică uşoară românească: un top 80 însumând 80 de ani de activitate la Radio România. Selecţia (subiectivă, evident) adună multe piese de rezistenţă, dar şi multe cântece facile, simpliste. Primele trei CD-uri ne-au însoţit, ca background muzical, în timp ce noi am povestit, comentat, depănat amintiri etc. Seara ne-am petrecut-o la Codruţa acasă. Darian şi Theodor s-au jucat supravegheaţi de Codruţa şi Raluca, iar eu am stat la poveşti cu Adrian.
A fost o zi de Crăciun petrecut la fini şi naşi, alături de prieteni. O gură de aer proaspăt, reconfortant şi o încărcare de baterii pentru încă un an. Un prilej de a ne reuni şi de a recunoaşte că timpul – care, de la o vârstă pare să zboare fără să prindem măcar de veste - e necruţător şi desparte prietenii. O bună ocazie de a-l înfrunta şi de a-i porunci să stea-n loc. Fie şi numai pentru câteva zile, acum de sărbători.

Cuvânt (scris) şi imagine

Găsesc într-un supliment al ziarului Adevărul următoarele consideraţii (păstrate cu ortografia vremii de atunci) semnate de Alexandru Philippide prin 1937, despre ameninţarea imaginii (cinematografice, de de televiziune, vezi admirabilul Zapping de Cristian Mungiu, 451 Fahrenheit de Ray Bradbury-Francois Truffaut) şi scăderea vertiginoasă a interesului oamenilor pentru cuvântul scris: „Cultura timpului nostru tinde tot mai mult să devină o cultură de vorbe scurte şi imagini repezi. Cinematograful şi radiofonia (în curând televiziunea) obişnuesc şi vor obişnui tot mai mult pe oameni cu informaţia sumară, frapantă, dar repede şi, fireşte, superficială.
Lumea de azi nu mai are vreme să adâncească şi nu mai are nici gust pentru adâncire.
Când omul va fi convins că într’un sfert de oră de audiţie radiofonică sau de spectacol cinematografic va şti despre ce este vorba într’o carte de două sute de pagini, el va dispreţui cartea şi o va înlătura ca pe un instrument demodat şi rudimentar, bun de pus alături de vârtelniţa arhaică şi de opaiţul străvechi.
Chiar de pe acum, imaginea a început să câştige tot mai mult loc în dauna textului. Părerea că o fotografie te informează mai sigur decât trei pagini de text este astăzi curentă şi o auzi de la oameni de toate gradele de cultură.
Începe era cărţilor cu poze. Oamenii în faţa cărţii încep să aibă o psihologie de copil: o carte care are numai text nu-i atrage. Imaginile îi interesează în primul rând. (...)
Puterea de sugerare a vorbei scrise nu poate fi egalată de niciun document fotografic. Acesta, ca şi filmul, oferă fapte. Dar nu faptele înseamnă totul, ci semnificaţia faptelor, intepretarea, compararea, clasarea, judecarea lor.
Vorba scrisă rămâne singurul mod de transmisie a gândirii. Sânt departe de-a nega valoarea de artă şi de documentare a cinematografului, dar îmi dau seama că la un om care s’ar mulţumi numai cu cultura pe care o poate da filmul şi ar ceti numai cărţi cu multe ilustraţii, mecanismul gândirii ar suferi o simplificare foarte primejdioasă.
Omul acesta, încetul cu încetul, n’ar mai cunoaşte osteneala cercetării prin el însuş”.

To and fro

Miercuri, de Ajunul Crăciunului, am umblat şi-am colindat (mai ales la figurat). Am trecut pe la Ursus Brewries unde am schimbat urări cu Ionuţ, Maria, cele două Luci şi Gabriela. Apoi am mers pe la Tatiana şi Claudiu. I-am ajutat la pregătirea prânzului de mâine. Simpaticul nostru amic O C vrea să se asigure, telefonic, de temperatura amiciţiei noastre. Îi răspund hâtru că nu mă pot supăra pe el, aşa cum nu mă pot supăra pe însăşi „biserica dreptmăritoare” (şi implicit pe capul ei). Şi îl asigur că aştept să ne revedem a doua zi la bisericuţa unde slujba „aia lungă” (mă apostrofează el ironic, făcând aluzie la cuvintele pe care le-am folosit când am descris Liturghia din biserica unde merge el regulat, iar noi atunci când capela noastră e în off season) ţine trei ceasuri.
Staţia următoare: mama. De acolo am sunat-o pe mătuşa mea pentru urările de Crăciun. Partida de zapping ne-o readuce pe ecran pe profesoara mea de folclor din facultate, Otilia Hedeşan. Într-un decor ultra-hiper-mega consumist (Mall-ul) distinsa profesoară vorbeşte despre semnificaţia Crăciunului, despre istoria lui Moş Crăciun, despre felul în care „neamul românesc” caută mai cu seamă să se distreze de Crăciun, nu să reflezteze, să se responsabilizeze, să-şi asume semnificaţia adâncă a praznicului. Cine se mai mulţumeşte azi să primească, pentru colindat, doar colăcel („frumos cum îi chipul lui Hristos” – citează dăscăliţa o vorbă din bătrâni) „de post”? – se întreabă şi ne întreabă OH. Şi – adaugă d-sa - câţi dintre noi mai sunt dispuşi să deschidă uşa (prin sofisticate interfoane şi yale) unor colindători necunoscuţi?
Am trecut apoi pe la părinţii Ralucăi, unde i-am întâlnit pe Mircea & Sanda. (Pe drum ne sună Costi Cristache de la Cluj, minunatul învăţător nevăzător pe care l-am cunoscut toamna asta când am fost în vizită în oraşul de pe Someş). Discuţia care s-a înfiripat la un moment dat (pricinuită de refuzul Ambasadei SUA de a oferi viză de turist rudelor de gradul I ale cetăţenilor americani, de fenomenul de brainwashing - American style) mi-a amintit, postum, de povestea din Niki & Flo. Filmul lui Lucian Pintilie din 2003 pune cam aceeaşi problemă: strechea celor cuprinşi de gold rush into the Promised Land faţă cu starea de „umiliţi şi obidiţi” a celor care – mai mult sau mai puţin conştienţi de rădăcinile lor spirituale – nu vor să adere numaidecât şi necondiţionat la ideologia „visului american”. Au venit după aceea Oana, Ioana Miloş, Gordana, Codruţ (cu toată casa lui) să ne colinde. Am stat (între două calupuri de colinde) la un pahar (de limonadă – eu, de ceai – restul lumii) de vorbă. Am vorbit astfel cu Codruţ despre Nae Ionescu şi „neamul românesc”, despre „sentimentul românesc al fiinţei” şi imposibilitatea mea de a crede în unicitatea unui „model comunitar” etc. Theodor a cântat colindele în rând cu ei. Sună – în timp ce colindătorii erau în „câmpul muncii” – amicul Octavian Cornea, tocmai ieşit din spaţiul liturgic al Vecerniei sau Utreniei (ori poate evadat din biserică pentru această convorbire telefonică). Îmi recită un fragment din Troparul Naşterii Domnului în care se spune ceva despre închinătorii la stele (magii) care au lăsat deoparte slava deşartă pentru cele trecătoare atunci când au descoperit frumuseţea fără seamăn şi fără de moarte a Soarelui tuturor: Iisus. Tot aşa – zice Octavian – şi noi, cei care ne închinăm la stele de cinema, să aşteptăm „naşterea dumnezeiască” din inimi pentru a vedea şi a cinsti cum se cuvine pe singura, nemuritoare stea: Dumnezeul Întrupat. Mă amuză sinapsele şi umorul lui Octavian, cu care – de asemenea – sper să mă reîntâlnesc în ziua de Crăciun.
La întoarcerea acasă m-am bucurat să primesc aceste rânduri (referitoare la difuzarea unei ştiri despre Theodor la TV) de la bunul meu profesor din facultate, dl. Cornel Ungureanu: „Dragă Marian, te-am văzut ieri pe TVR1 cu doamna şi - mai ales - cu băiatul tău. M-aţi emoţionat cum de puţine ori am fost în ultima vreme. Şi totul a fost echilibrat şi interiorizat fără excese. Vă urez SĂRBĂTORI FERICITE! şi LA MULŢI ANI!” Dacă am reuşit să transmitem „echilibru şi interiorizare fără excese” (aprecieri făcute de un om pe care îl respect) înseamnă că suntem pe drumul cel bun. În acelaşi ton de „echilibru şi interiorizare fără excese” scrie un cibernaut (Chris) despre reportajul cu Theodor difuzat de TVR, iar cuvintele lui, postate drept comments pe site-ul TVR, par rostite de însuşi Moş Crăciun: „Acest copil e minunat. Fie ca el să îşi împlinească toate visele! O asemenea ştire e o adevărată bucurie, acum, în prag de Sărbătoare, şi ne mai spală gustul amar lăsat de nesfârşitele mojicii de pe scena politică. Teodor ne arată ceea ce e cu adevărat important în viaţă!”
Adrian Enescu ne urează şi el un Crăciun fericit, adăugând că Theodor nu este legat decât şi numai de o carieră ca solist vocal (aşa cum a înţeles că afirmă profesorul lui în interviul pentru TV). Îmi amintesc două recente afirmaţii (pentru reporterii TV) ale devotatului dascăl de pian al lui Theodor. Prima: lui Theodor, nevăzând, îi va fi greu să citească o partitură pentru pian. Iar asta suportă, cred eu, nuanţare. A spus: greu, nu imposibil. Uşor, sigur nu îi va fi. Urmează să înveţe (pe lângă alfabetul Braille) şi semnele în Braille pentru limbajul muzical, pentru ca să poată citi, în Braille, partituri. A doua afirmaţie a profesorului (pentru un reporter de la Kanal D, nu ştiu dacă a intrat în ştirea difuzată de acel post) cuprindea umătorul gând: că se va ocupa de Theodor atât cât va putea, după care va trebui să-l preia altcineva pentru mai mult, pentru in-depth knowledge. Ceea ce - din partea sa - mi se pare fair enough.