„Armata te face om” este o – azi vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară, aveam să-l întâlnesc pe cel mai longeviv prieten. Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael (Jackson) pe care tot îl ameninţam că o să i-o tai în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins marea „lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut pe Dan Voinea într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film (dar şi muzică uşoară, dar şi jazz, experimentală, electronică etc.) faţă de care aveam atunci – şi mai am şi acum – o mare admiraţie. De atunci au trecut 22 de ani. Şi încă mai glumesc că el, acel muzician, a fost liantul prieteniei noastre. Mă leagă multe amintiri de Dan şi îi sunt recunoscător pentru eleganţa şi îngăduinţa lui de-a lungul vremii. A fost alături de mine şi în ceasul cununiei mele cu Raluca şi la botezul copiilor noştri. N-am să uit nicicând emoţia cu care l-a ţinut în braţe pe Theodor înaintea altarului şi nici întreita sa lepădare de Satana. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost apoi alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte. Mai recent a fost autorul copertei la prima mea carte, Pseudokinematikos.
Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise s-au rătăcit. Le mai văd doar aievea, cu ochii minţii. Astfel de invisible paintings sunt, pentru mine, biserica din pădure (o acuarelă), bocancul acela de soldat ce sta lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (Dan la tinereţe şi Dan la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai înfăptuit: revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o scoată d-nul critic literar Cornel Ungureanu. Din lucrările sale mai recente mă obsedează, recunosc, două. Sunt pânze incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. În locul elementelor chagalliene aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian, Dan foloseşte instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor shocking semnate de Francis Bacon. Încă de la prima privire aruncată asupra lucrării sale intitulată Iertarea mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. Dan îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea. O altă lucrare trimite spre finalul filmului Requiem for a Dream. Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de foetus, aminteşte de cele patru personaje de loser-i plăsmuite de Darren Aronofsky care, păcătuind (ratându-şi menirea, dezumanizându-se), se chircesc. La Dan Voinea, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare. O ultimă lucrare a sa îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe acest misterios şi plimbăreţ domn de la spate. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, femeia-soţie a psihologului Kris din Solyaris, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din L’avventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea aventurierului Sandro. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri.
Contraste, culori tari, vii şi forme ce exprimă forţă. Într-un cuvânt, hard stuff. Imaginile desenate de Dan se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele. Îi doresc acum, când intră în ring al 41-lea an al vieţii sale (vârsta la care - spunea Constantin Noica - un tânăr angajat în cultura umanistă începe să-şi dea măsura), să îndrăznească în continuare să fie el însuşi. Dar, folosind îndemnul filosofului de la Păltiniş, i-aş aminti să nu uite că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Că atunci când – all being well – a ajuns la 60 ar trebui să se gândească, atunci când pictează, la privitorul (sau cititorul de tablouri) care nu s-a născut încă. I-aş mai ura lui Dan să aibă îndrăzneala eroului său scăldat în baia de alb (în tabloul Iertarea), ce pare c-a găsit, într-un final, apa vieţii. Să deprindă şi mai bine arta de a asculta vocea Marelui Pictor, spre a ajunge – cine ştie? – să zugrăvească, odată şi-odată, formele şi culorile celor ce nu pot fi cuprinse în forme şi culori.
