A living statue

Am reascultat Simfonia a IX-a de Beethoven (alături de Theodor şi de mama) în deschiderea oficială a noii stagiuni de la Filarmonică. Sala - aproape plină (în jur de 1000 de spectatori). La un moment dat, un suflător (cornist, cred) a falsat, spulberând - preţ de o clipă - iluzia desăvârşirii pe care ţi-o transmite această capodoperă.

Înainte de spectacol am zărit a living statue (semn că ne-am mai apropiat cu un pas de occident) în faţa cinematografului ultracentral, Timiş. Mă rog, ce-a mai rămas din el. Eheee…où sont les neiges d'antan, când mă apropiam de acest loc (cinematograful a fost inaugurat în februarie 1983) plin de emoţia vizionării unui nou film, dornic să admir posterele cu filmele din programul curent sau ale celor ce aveau să ruleze în săptămânile următoare? … Azi e un loc falimentar, congelator iarna şi cuptor vara. Nu mai are niciun appeal însă în el continuă să se mai proiecteze (pentru câtă vreme?) filme comerciale americane de tip junk.

A short TV session

Ieri, Theodor (alături de alţi colegi de-ai lui mai mari, de învăţătorul Ionuţ şi educatorul său Costi, de alte cadre didactice de la şcoala sa) a participat live la o emisiune a unei televiziuni locale. Am asistat şi eu din culise şi aveam să descopăr că profilul emisiunii era muzica populară. Theodor a cântat la un synthesizer o melodie tradiţională chinezească. Vlăduţ, colegul său mai mare cu doi ani, a cântat o piesă clasică, iar un grup de copii au dansat jocuri populare din Banat. Alin (dacă am înţeles bine), mai mare decât amândoi, a interpretat la pian un scurt fragment din Sonata lunii de Beethoven şi a recitat o poezie de Grigore Vieru. Alte două eleve au recitat şi ele versuri emoţionante, despre patrie şi mamă, scrise de Vieru. O observaţie: în cazul lui (şi asta nu de ieri, de azi, ci de la sfârşitul anilor 80, când l-am descoperit în paginile S.L.A.S.T.) pledoaria pentru limbă şi patrie mi se pare autentică; din păcate, media şi societatea românească au demonetizat şi patriotismul, şi „credinţa strămoşească” pe care le-au transformat în capital politic. A mai participat la emisiune o cântăreaţă nevăzătoare de muzică populară, sosită tocmai de la Bucureşti. A făcut playback la vreo trei melodii (gorjeneşti, cred) - prima cu versuri melodramatice despre „blestemul vieţii ei”, „suferinţă”, „durere”, „lacrimi”, iar celelalte cu miez lumesc, de petrecere. Costi şi Ionuţ au informat telespectatorii despre ceea ce oferă liceul Iris copiilor cu deficienţe (mai mari sau mai mici) de vedere. Costi (care a „furat” publicul emisiunii cu intervenţiile sale) a strecurat – spontan, jovial şi nemelodramatic - un mesaj de îngăduinţă faţă de cei differently able şi a vorbit despre rolul voinţei de autodepăşire în viaţa omului, despre importanţa lui „ce aş putea totuşi să fac din ceea ce cred că nu pot să fac”. Izbânzile lui de până acum şi multitudinea de skills pe care, nevăzător fiind, le-a dobândit până la cei 32 de ani ai săi, sunt o dovadă clară că ştie ce spune.