Friday 30 November 2007

Cinema City

De azi există şi în Timişoara Cinema City (la Iulius Mall) – un multiplex de – se pare – şapte săli unde se pot viziona, în condiţii de confort sporit (fotolii, Dolby Surround, climă), block busters de „ultimă generaţie”, made in USA. Am adulmecat terenul fără să-mi doresc să intru în vreo sală – nu mă atrage repertoriul, deşi sper că vor fi şi suprize plăcute pe viitor.

Nu era nimeni cu 15 minute înainte de prima reprezentaţie, deşi titlurile din program trimiteau, fără nicio excepţie, la filme americane de aventuri. Ba poate că o excepţie totuşi era: ultimul film regizat de Robert Redford, dar omu’ rămâne – pentru mine – un actor bun, prestaţiile sale ca regizor nu m-au mişcat.

Îmi amintesc de spectacolele de gală, de la deschiderea unor săli de cinematograf din oraş, cu filme – obligatoriu – româneşti: cinema Dacia s-a deschis în 1980 cu Al treilea salt mortal, cinema Timiş în 1983 cu filmul lui Iulian Mihu, Comoara, cinema Unirea în 1985 cu Declaraţie de dragoste. Azi, ele sunt fie abandonate frigului şi mizeriei (Timiş), fie cu destinaţia schimbată (Dacia, Unirea), ca toate celelalte nouă săli de cinematograf existente în Timişoara în 1989. A mai supravieţuit doar Studio – spaţiu rece şi neprimitor, la fel ca sala Timiş. E lipede că în Timişoara (cel puţin) nimeni n-a iubit cinematograful din funcţionarii plătiţi de stat să gospodărească buna desfăşurare a difuzării filmelor în judeţ. Dovadă că praful s-a ales de aproape toate sălile.


Concert cu Romanian Piano Trio, în aceeaşi sală friguroasă (Capitol), dotată astă-seară cu două radiatoare electrice dispuse pe scenă, printre instrumentişti. Astăzi: Edward Elgar – Concertul în mi minor pentru violoncel şi orchestră, op. 85; Jean Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 47; Edvard Grieg – Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op.16.

Deconstructing Woody

În Deconstructing Harry (Woody Allen, 1997 - varianta allenianǎ a Fragilor sǎlbatici de Bergman), sub pretextul unei cǎlǎtorii la colegiul unde studiase cândva şi de unde fusese expulzat pe motive disciplinare (iar acum este chemat pentru a i se înmâna un important premiu literar) se dezvǎluie (se descoase) viaţa personajului principal: scriitorul (de origine evreiascǎ) Harry Block. Trecut cam de multişor de prima tinereţe, divorţat de trei ori, vlǎguit de propriul talent şi – aşa cum sugereazǎ şi numele sǎu – blocat la capitolul inspiraţie, Harry îşi întâlneşte personajele pe care le-a plǎsmuit dupǎ chipul şi asemǎnarea celor apropiaţi (familie, prieteni) şi care, dupǎ ce şi-au regǎsit în cǎrţile sale secretele şi minciunile, îi devin ostile. O replicǎ rapel: „Our lives consist of how we choose to destroy them.” Şi o fazǎ: Harry (Allen) - iremediabil atras de prostituate - aduce acasǎ o negresǎ. Dupǎ consumarea „momentului” femeia îi reproşeazǎ oarecum cǎ a durat cam multişor pânǎ s-a încins: „lt took you a while. l didn't think you'd make it.” Rǎspunsul lui Harry: “l was having a little problem focusing. Finally, l got the right fantasy. l thought of a woman l saw in the Sixth Avenue... and l coupled her with Svetlana Stalin. lt's the daughter of the dictator. It worked. În Love and Death, Sonia (Diane Keaton) îl spune lui Boris (Allen): „There are many different kinds of love, Boris. There's love between a man and a woman. Love between a mother and a son.” Replica lui Boris: “Two women. Let's not forget my favorite.”

Una din temele preferate ale regizorului, reluatǎ în Deconstructing Harry, este satirizarea fundamentalismului religios, aşa cum se manifestǎ el în ticurile şi automatismele de gândire ale omului de rând. Personajul lui Woody Allen se întreabǎ de ce fiecare grupare (religioasǎ) crede despre sine cǎ l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior (în film se face o referire strictǎ la fundamentaliştii evrei, dar chestiunea rǎmâne la fel de actualǎ şi funcţioneazǎ încǎ prea bine în orice altǎ paradigmǎ religioasǎ) şi viseazǎ la o lume în care oamenii nu mai sunt preocupaţi pânǎ la paroxism de „adevǎrul absolut” pe care cred că – ei şi numai ei - îl deţin: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God? …They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so that you know who to hate.” Harry către sora lui mai mare (o fundamentalistă evreică): “A question: lf a Jew gets massacred... does it bother you more than if it's a Gentile... or a black or a Bosnian?” Replica surorii lui (o psihiatrǎ ce îşi descoperǎ, dupǎ ce a devenit mamǎ, “rǎdǎcinile etnice”): “Yes, it does. l can't help it. It's my people.” Harry: “They're all your people.” Şi iată cum ne intersectǎm de universul lui Walt Whitman, aşa cum apare el în poemul On the Beach, At Night Alone :

A vast similitude interlocks all,

All spheres, grown, ungrown, small, large, suns, moons, planets,

All distances of place however wide,

All distances of time, all inanimate forms,

All souls, all living bodies though they be ever so different, or in different worlds,

All gaseous, watery, vegetable, mineral processes, the fishes, the brutes,

All nations, colors, barbarisms, civilizations, languages,

All identities that have existed or may exist on this globe, or any globe,

All lives and deaths, all of the past, present, future,

This vast similitude spans them, and always has spann'd,

And shall forever span them and compactly hold and enclose them.

...O cugetare, zice-se, brâncuşianǎ sună aşa: „Se crede cǎ Dumnezeu e sus, omul pe pǎmânt şi dracul dedesubt...De ce n-am crede cǎ locuim toţi împreunǎ, aici pe Pǎmânt?” Indeed

The Guy in the Glass

When you get what you want in your struggle for self,
And the world makes you king for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn’t your father or mother or wife,
Whose judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He’s the feller to please, never mind all the rest,
For he’s with you clean up to the end,
And you’ve passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

Some people may call you a straight shooting chum
And think you’re a wonderful guy,
But the man in the glass says you’re only a bum
If you can’t look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartache and tears
If you’ve cheated the guy in the glass.

[Dale Wimbrow]

When did the world begin?

“When did the world begin and how?”

I asked a lamb, a goat, a cow.

“What’s it all about and why?”

I asked a hog as he passed by.

“How will the whole thing end, and when?”

I asked a duck, a goose, a hen.

And I copied all the answers, too:

A quack, a honk, an oink, a moo!

(anonymous)

Adolescenti pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă taiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

(Nichita Stănescu)


A noiseless, patient spider

Today is the Feast of St. Andrew (“the first of the Apostles to be called”) - a time – for me - to remember the other two great Andrei: Andrei Roublev and Andrei Tarkovsky. In Sculpting in Time Tarkovsky was to write: “It seems to me that the individual today stands at a crossroads, faced with the choice of whether to pursue the existence of a blind consumer, subject to the implacable march of new technology and the endless multiplication of material goods, or to seek out a way that will lead to spiritual responsibility, a way that ultimately might mean not only his personal salvation but also the saving of society at large; in other words to turn to God. He has to resolve his dilemma for himself, for only he can discover his own spiritual life. Resolving it may take him closer to the state in which he can be responsible for society., that is the step which becomes a sacrifice, in the Christian sense of self-sacrifice.” His words seem to somehow echo the lyrics of Walt Whitman, who was also concerned of forming bridges of communication, like a “noiseless, patient spider’ does when it launches forth, out of itself, filament after filament, till the gossamer thread it flings eventually catches somewhere:

A noiseless, patient spider,

I mark'd, where, on a little promontory, it stood, isolated;

Mark'd how, to explore the vacant, vast surrounding,

It launch'd forth filament, filament, filament, out of itself;

Ever unreeling them - ever tirelessly speeding them.

And you, O my Soul, where you stand,

Surrounded, surrounded, in measureless oceans of space,

Ceaselessly musing, venturing, throwing - seeking the spheres, to connect them;

Till the bridge you will need, be form'd - till the ductile anchor hold;

Till the gossamer thread you fling, catch somewhere, O my Soul.

Thursday 29 November 2007

Notre musique

Am văzut ultimul film de Jean-Luc Godard la Festivalul de Film European (de acum un an sau doi, n-are importanţă, ştiu că era un frig năpraznic în sală) - Notre musique (2004), un pseudo-documentar filmat la Sarajevo, cu câteva momente chiar reuşite. Dialogul intelectualist a supravieţuit la Godard chiar şi la 45 de ani de la victoria sa cu À bout de souffle.

Pretextul poveştii: expozeul pe care Mr. Godard lui-même îl susţine la Sarajevo pe tema legăturii dintre cuvânt şi imagine, în faţa studenţilor de acolo – ocazie cu care binecunoscutul regizor alege să vorbească despre zone incendiare şi extrem de vulnerabile (cum este şi Orientul Mijlociu, la care se face referire adesea, sau condiţia indienilor din America).

Şi încă ceva – poate secvenţa-cheie a filmului. Se vorbeşte la un moment dat despre o tânără catolică şi despre experienţele ei mistice. Fata declarase că ar fi văzut-o pe Fecioara Maria. Episcopii locului ar fi întrebat-o cum arată cea pe care a văzut-o. Aşa ca în picturile maeştrilor europeni? şi îi arată atunci diverse albume cu reprezentări ale Fecioarei. Fata, de fiecare dată, spune că Fecioara nu arăta astfel. Deodată înalţii prelaţi îi aşează în faţă o reproducere a unei vechi icoane bizantine. Atât de veche încat ochii şi o parte a feţei nu se mai pot zări datorită cariilor vremii. În clipa aceea fata exclamă: „Aşa arăta!” ... Frumoasă istorisire şi cu mult tâlc în ce priveşte nevoia omului de a a vedea Sacrul, dar şi posibilităţile de revelare a Sacrului, în arta bizantină.

Ar mai fi de adăugat câte ceva despre un cadru splendid filmat la celebrul pod din Mostar (distrus şi apoi reconstruit bucată cu bucată). Casele răsfirate pe colinele din apropiere se reflectă în apa râului într-un fel aproape impresionist.

Psycho

One Sunday evening two men met in a London pub. One of them was very unhappy.

“Life is terrible, everything in the world is really boring,” he said.

“Don’t say that”, said the other man. “Life is wonderful! The world is so exciting! Think about Italy. It’s a wonderful country. Have you ever been there?”

“Oh, yes. I went there last year and I didn’t like it.”

“Well, have you been to Norway? Have you ever seen the midnight sun?”

“Oh, yes. I went there for my honeymoon and we saw the midnight sun. I didn’t enjoy it.”

“Well, I have just returned from a safari in Africa. Have you visited Africa yet?”

“Yes, I went on safari in East Africa last year and I climbed the Mount Kilimanjaro. It was really boring.”

“Well,” said the other man, “I think that you’re very ill. Only the best psychiatrist in London can help you. Go to see Dr Greenbaum in Harvey Street.”

“But I am Dr Greenbaum,” answered the man sadly.

Romanian Piano Trio plays Sibelius, Grieg, Elgar

Recital extraordinar cu Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – vioară; Horia Mihail – pian; Răzvan Suma – violoncel). În program: Edvard GriegSonata în la minor pentru violoncel şi pian, op.36, Jean SibeliusPatru Humoreşti pentru vioară şi pian, Edward Elgar – Sonata în mi minor pentru vioară şi pian, op. 82, Jean SibeliusTrio Loviisa în Do major, JS 209. Interpreţii – tineri de până-n 40 de ani, s-au încălzit (într-o sală aproape goală şi – ca de obicei – friguroasă) pe acordurile celor trei nordici şi au dat un bis din Astor Piazzolla. În pauză l-am întâlnit pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu (Theodor Gabor), nelipsit de la concerte. Ni s-a alăturat toboşarul-şef al orchestrei Filarmonicii care se plângea – şi pe bună dreptate – că de când cântă aici, la Timişoara, sala Filarmonicii nu este încălzită, iarna.

Omul in uniforma

Omul în uniformă este tipul de grandomanie umană pe care experienţele extremiste de dreapta şi stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se ţesesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.

Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident. N-am încredere decat în omul singur, dar în el am foarte multa încredere.

(Mihail Sebastian – Cum am devenit huligan)

Biscuitul norocului

viaţa, viaţa

de unde atâta putere

de unde atâta combustibil al speranţei

şi nervii ca un porţelan gata să-l spargi,

la dracu toate acestea

bea bătrâne şi dă-le cu tifla

celor născuţi să nu înţeleagă nimic,

e atât de subţire filamentul inimii

încât o dată ars

degeaba îţi vor mai da dreptate

degeaba te vor mai plânge

isterici toţi

într-o perfectă democraţie a tristeţii

viaţa este desigur doar una

şi tu, cel obişnuit să te consumi pentru alţii

păstrează o respiraţie calmă şi pentru tine,

bucură-te, măcar o dată,

de zăpezile care-şi trag poalele peste munte

şi inspiră adânc lumina binefăcătoare a zorilor

tu, care ai înţeles surâsul ca pe răsăritul gândurilor

în spatele îndepărtatelor plaje

confrunt­ă-te acum cu mărunta libertate a halbei de bere

şi urlă ca un rândaş acrit

căruia i s-a şterpelit chenzina

adună-te bătrâne,

arcul nervilor tăi prea adesea plezneşte

mai priveşte şi tu în preajmă

cum fericirea n-are nevoie nici pe departe

de combustibilul perfecţunii

iar unii ronţăie mulţumiţi

în staulul larg al bulevardelor

biscuitul norocului


(Lucian Avramescu)

To Sir, with Love

It’s been 21 years since my dear ex-teacher (Aurel Rus) passed away. He had been my French teacher for almost seven years. Unexpectedly he got sick one day (apparently as a result of a chest injury), was diagnosed with a form of cancer which grew into metastasis. I visited him while he was in the hospital – I wanted to see him one more time. He was very weak. We talked about literature and the importance of having reading activities well organized. A few weeks later I went to his funeral. One of the most cynical of my colleagues gave a speech in his memory. I remember that day very well. I hadn’t lost anybody so dear before. For many a time to come I was to believe that he was still alive, I just couldn’t get used to the idea that he was no more, that he had died. I still have difficulties in accepting that people who are no longer alive will only continue to live in the memories of the ones they were closed to. May he rest in peace.

Zăngănitul de arme

oamenii vorbesc între ei

şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,

oamenii vorbesc între ei

de la un meridian la altul,

de la un continent la altul,

se strigă dintr-o parte în alta a zilei

oamenii se bat pe umeri

de ai crede că sunt prieteni de când lumea

şi aud, clar, un zăngănit de arme

sub hainele lor,

oamenii râd unii de alţii

şi petrec unii cu alţii

în timp ce pun la cale,

urzesc,

întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,

oamenii vorbesc între ei

ai crede că o veche prietenie îi leagă

dar eu ştiu

că zăngănitul de arme din cuvintele lor

nu anunţă nimic bun


(Lucian Avramescu)

Varsta inocentei - La lengua de las mariposas

La Lengua de las mariposas / Lecţia despre fluture (1999) este una din acele experienţe magice, de neuitat, care ne aminteşte cu nostalgie de frumuseţea idilică „vremurilor vechi” (evocate în filme precum: Il Giardino dei Finzi-Contini, 1900 sau La vita è bella), într-o vreme când timpul (anii turbulenţi şi fanatici imediat premergători Războiului Civil din 1936) – la fel ca în Moromeţii lui Marin Preda – nu mai avea răbdare cu oamenii. Noile transformări şi „glisări” sociale (naşterea fascismului) sunt reflectate în conştiinţa micuţului Moncho, zis şi Vrăbete (Manuel Lozano), un băieţel astmatic de şase ani.

Adaptat de scenaristul Rafael Azcona după romanul lui Manuel Rivas Que Me Quieres, Amor, Lecţia despre fluture urmăreşte relaţia dintre Moncho şi (în regia lui José Luis Cuerda) vârstnicul său învăţător liberal (şi „anarhist”, căci iubeşte natura şi libertatea mai mult decât dogmele bisericeşti sau pe cele politice), Don Gregorio (Fernando Fernan Gomez) – paralela cu prietenia neobişnuită dintre băieţelul şi proiecţionistul din Nuovo Cinema Paradiso este inevitabilă. Un copil sensibil, un dascăl dăruit meseriei sale, câteva tuşe ideologice uşor teziste (idealizarea taberei republicane, sprijintă de muncitori, intelectuali şi alţi simpatizanţi de stânga în detrimentul forţelor naţionaliste de dreapta: aristocraţia, armata, Biserica Catolică – vehement ostile politicii celei de-a doua Republici Spaniole), niţel umor şi chestiuni de familie – toate surprinse în scurtul moment de respiro, pe când Spania cocheta cu democraţia şi socialismul – sunt ingredientele pe care regizorul José Luis Cuerda le foloseşte în acest film de o frumuseţe pastorală (director de imagine: Javier G. Salmones, muzica: Alejandro Amenábar) despre convingeri (morale, politice, religioase), memorie şi laşitate, despre fanatism şi pierderea inocenţei.

O poveste – de ce nu? – despre sacrificiu (deci, indirect, un film despre Hristos) şi preţul libertăţii, interesată nu atât de subtilităţile de limbaj ale artei cinematografice, cât de a reaminti că oroarea războiului lasă urme adânci peste ani.

Pastel

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad


parcă se scutură în noi de-a pururi

livezi uitate în copilărie

pe răsucite, mătăsoase şnururi

primim o grea şi sinceră solie


vârteju-acesta dezmorţeşte iată

al streşinilor samovar rebel

iar tinereţea-n noi asediată

se prinde cu galop nebun în el


ah, aş striga ca vaşnicul poet

voi sănii neguroase şi voi cai

pe străzi bucureştene cu polei

călare pe un nărăvaş tramvai


mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

săpând prin sufletele noastre vad

spre o iubire tainică şi mare.

(Lucian Avramescu)

Wednesday 28 November 2007

Fiul echipei

Poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic ne dăruie, generos şi nefăţarnic una din netăgăduitoarele izbânzi ale filmului românesc de azi – Concursul.
Îl cheamă Vasile, nume de obârşie elină, şi care în limba noastră se tălmăceşte împărat. Ceea ce şi e – prin ţinută, fapte şi purtări - cu toate că nu-i decât un simplu muncitor şi că poartă veşminte extrem de modeste şi-i blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă şi a apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin).În echipa unde i se întâmplă a nimeri – la un concurs de orientare – e cel mai tânăr, drept care i se spune Puştiul. (Aceluiaşi, Esenin, într-una din ultimele sale poezii, tot aşa i se adresează.)

Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.

Dar membrii echipei chiar asta fac: îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate. Gaina înhăţată de unul din coechipieri şi de care în ruptul capului nu se mai desparte e şi ea un simbol: al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor. Echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă.

Iar puştiul, oricât s-ar strădui, nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte dupa ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au sapat. Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără numar, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutaţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman. Cine va birui? Cine va câştiga concursul? Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul. De ce le pasă şi le arde? De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul. Vai, orarul e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.

Pe cel care numai bine le-a facut, şi-a jertfit mereu interesul, comoditatea şi mândria lui de om, cum îl răsplătesc? Punându-i în cârcă toate sarcinile şi tot calabalacul lor de sportivă drumeţie, acceptând ca foarte firesc să-şi asume toate riscurile, bănuindu-l, suspectându-l, somându-l să-şi păstreze identitatea, sgâlţâindu-l, învinovăţându-l şi atribuindu-i propriile lor puturoase gânduri; ba punându-şi mintea să-l şi omoare (găinari, capabili însă, de este cazul, şi de mari mârşăvii). Până la urmă, uitând de el, abandonându-l cu totul, auzind apatici cum strigă cu glas mare de parcă şi-ar da duhul. Şi apoi contestându-i chiar existenţa, realitatea (istoricitatea, cum ar veni). Cui? Acestuia, care nici o clipă nu s-a gandit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora, care întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist, omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi.

Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante l-a evocat – fără a se teme ori ruşina – Dan Piţa în filmul Concursul, cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace. O creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer. (Ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli).

Profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone porneşte de la convingerea că repede şi direct se obţine contactul cu tragicul şi sublimul mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc. Nu puţin contribuie contrastul acesta la zguduirea spectatorului, din ce în ce mai conştient de adevărul că distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni).
Concursul: încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa într-o scenografie, cu o cromatică şi cu tonalităţi vrednice de subiect.

(Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întâi)

Not yet

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă – scria Constantin Noica în Jurnal de idei - este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui ajuns de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă.
Este ca în situaţia de viaţă pe care am trăit-o în tinereţe, când o fată frumoasă mi-a spus că ar pleca oricând o săptămână în lume cu mine; care m-a aşteptat să hotărăsc singur săptămâna, şi când a văzut, surprinsă, că nu-i primesc încântătorul dar, a aflat răspunsul: Îmi face atâta plăcere ce-mi propui încât nu vreau să se transforme într-o simplă amintire. Vreau să-ţi primesc darul ca pe o neîncetată promisiune de fericire viitoare.”

Keep the change, please

„Copilul meu de şase ani mi-a explicat: când eram mic, credeam că să-ţi dea restul înseamnă, dacă n-ai destul, să-ţi dea cât îţi mai trebuie.

Ce frumoasă ar fi lumea asta întoarsă pe dos! – exclamă Constantin Noica în Jurnal de idei. Dar aşa e lumea culturii poate. Nu ştii destul – şi ţi se dă restul. Nimeni nu mai tăinuieşte nimic, nici marele preot cu ştiinţa lui, nici pictorul cu amestecul lui de culori. Toţi sunt gata să-ţi dea restul şi te aşteaptă, cu restul acela miraculor, în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice”...şi la televizor, uneori la cinema şi cu siguranţă pe net, am putea adăuga noi...

Ghilgamesh & Enkidu

„Ghilgamesh şi Enkidu. Ce actuală devine azi căutarea lui Ghilgamesh după un seamăn de-al său. Ce actual e şi capitolul V din Fenomenologia lui Hegel, căutarea de către fiinţa ce doreşte, nu a unui obiect de satisfacere simplă, ci a altei dorinţe. Aşa caută şi va căuta tot mai mult omul întâlnirea cu Celălalt din cosmos. Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Frica - Foame - Eros

„Spui: cum poate Freud reduce totul la instinct sexual? Dar instinctul sexual e totul, e Erosul care singur dă fiinţei organice ieşirea din precaritatea mortalităţii, deci îi dă caracter de fiinţă. (În fond nu clasifică şi Linné plantele după caracterele lor sexuale?) Spui: cum poate Pavlov căuta totul în salivă? Dar saliva e totul, e expresia Foamei, care singură scoate fiinţa organică din precaritatea dispariţiei individuale şi îi dă caracter de fiinţă. Spui: cum poate Heidegger reduce totul la Angst? Dar îngrijorarea e totul, e expresia Fricii care singură scoate fiinţa organică din izolarea individuaţiei ei şi-o pune în contact cu „marele Tot”, dându-i astfel, la orice nivel, caracter de fiinţă.
Aşadar, Frica, Foamea, Erosul – ce păruseră simple componente ale fiinţei organice – se pot ridica de fiecare dată la funcţia întregului. Căci aceasta e schema vieţii, ca partea să se ridice la puterea întregului – ca şi a theoriei!

Frică – Foame – Eros sunt necesităţi. Logos-ul e libertate.”

(Constantin Noica – Jurnal de idei)

Fratele fiului risipitor

„Fiul risipitor spune: Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu. Fratele fiului risipitor întoarce aici capul cu dezgust...

Toţi te învaţă, mai ales când eşti tânăr, cum să reuşeşti. Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e greu să reuşeşti întotdeauna, dar e şi infecund. Devii „premiant”. Şi, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii.

Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-şi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învăţător.

Fiul risipitor n-are decât voluptatea. Fratele fiului risipitor are curiozitatea şi orgoliul. Cine păcătuieşte mai mult? Sau, poate, curiozitate au amândoi. Dar fiul risipitor deschide uşa; fratele său priveşte pe gaura cheii. Câteodată fratele fiului risipitor îmi pare atât de infernal, încât nici măcar nu are un păcat: are păcatul păcatului.

Revăd tot Jurnalul. Ce închide el în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”

(Constantin Noica – Jurnal filosofic)

Requiem 4 the Big Brother

„Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruinţa sa împotriva-i. Lăsaţi batjocura ieftină, cei care vă simţiţi victime ale lui. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător.
Îl vor blestema ruşii, cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist. Îl vor blestema evreii, coreligionarii lui, despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit. Îl vor blestema muncitorii, pe care i-a amăgit o clipă că sunt o clasă unitară şi supranaţională, că au o identitate umană deplină şi că pot fi ei, numai ei, sarea pământului şi a istoriei. Îl vor blestema comuniştii, cărora le-a interzis, cu pretenţia lui de a vorbi „ştiinţific”, idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul la noutate. Îl va blestema natura pe care a pustiit-o în fond, cu furor-ul său de industrializare, în ceasul prim al meşinismului greoi. Îl vor blestema zeii cu religiile lor, pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie.
Atunci va veni cineva care să spună: Iertaţi-l, a stat şi el sub nebunia Binelui. Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugaţi-vă pentru the Big Brother.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)

Liantul lumii

„După ce a dat umanităţii noastre Universul religios, a pregătit timp de 2000 de ani Universul laic. Ce e Universul acesta? Să fii în diaspora, dar peste tot acasă; să faci comerţ şi nu agricultură; să foloseşti banul şi nu bunul; să faci socoteli şi nu judecăţi de valoare; să fii raţional şi nu emotiv; să traduci în toate limbile; să interpretezi orice; să apropii naţiunile; să faci „Internaţionala”; să termini cu natura pe toate planurile: economic, politic, religios, artistic, filosofic. Evreul e liantul lumii, singurul în măsură să interpreteze acest nou Testament.”

(Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru)

A new creature

„...Ajuns la Jilava nimerisem cum nu se poate mai bine, dădusem peste un preot netemător, un ostaş de-al lui Hristos; n-a stat pe gânduri: Te botez, mi-a spus, numai să facem puţină catehizare. Catehizarea s-a făcut repede, eram pregătit. Botezul a fost hotărât pentru ziua de 15 martie (sosisem în celulă la 5 ale lunii), mi-am găsit un naş (coleg de lot) şi am purces la organizarea Tainei - ce urma a fi săvârşită clandestin – cu nu mai puţină atenţie, cronometrare (fără de ceas) şi mărunţire ca pentru un hold up. Am ales momentul imediat următor scoaterii „vaselor” la spălare şi al plimbării, când caralii sunt ocupaţi de nu mai au răgaz, bieţii, să răsufle, iar vânzoleala e în toi. Datorită unei infecţii la picior (Hristos tate le potriveşte cu grijă) nu am fost scos la plimbare. Părintele Mina a scos la iuţeală apă proaspătă din ciubăr şi a venit la prichiciul meu unde aşteptau naşul şi, la dorinţa expresă a vrednicului ieromonah ortodox – doi preoţi catolici, doi uniţi şi un protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic. Doi ofiţeri superiori, doi colegi de detenţie, s-au plasat în dreptul vizetei (ca să ascundă cele ce aveau loc unor eventuali ochi cercetători). Rugăciunile au fost depănate în formă prescurtată şi la iuţeală am rostit Crezul şi mi s-a turnat conţinutul ibricului bont pe cap; apa mi s-a prelins pe obraji, pe umeri, pe zeghe; şi astfel – din apă de la Jilava şi duh nezăbavnic – am fost primit în biserica lui Hristos. (Apa de la Jilava, pentru mine: cum ar spune cineva: Fântânile Romei!)
Ibricul a fost degrabă aşezat la locul său, naşul şi martorii s-au împrăştiat, viaţa cotidiană – gălăgioasă, îmbulzită – a celulei şi-a reluat cursul normal, dar eu am cunoscut prin starea de extraordinară euforie de care am fost îndată şi total cuprins că botezul nu este o simplă formalitate, un ritual, o ceremonie, ci cu adevărat o sfântă, incomparabilă şi indubitabilă Taină, un „foc mistuitor”.

Starea de euforie a durat în toată vremea detenţiei – mi se întâmpla, la Jilava, la Gherla, să nu pot dormi, ori să mă deştept în plină noapte de cât de fericit eram. Uneori necazurile ne împiedică să dormim, dar iată că şi fericirea poate acţiona întocmai.”

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Voyage, voyage

„Calătoria ne învaţă că oamenii sunt diverşi, dar solidari cu noi, că străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului. Să nu ne temem că ea poate deveni pretext al unei dezrădăcinări. Pericolul acesta există numai pentru cei slabi de înger, pentru cei fără temelie lăuntrică, cei versatili şi uşuratici. Pentru ceilalţi contactul cu alte „universuri” nu este decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei.”

(Nicolae Steinhardt – Primejdia mărturisirii)

Ou sont les neiges d'antan?

Formidabilă e încercarea – porunca – asta ce presupune iubirea vrăjmaşilor – „Hip-hip ura!” de trei ori pentru cei care-au reuşit (fără să se mintă şi să înveţe pe alţii ceea ce nici ei nu ştiu) să îşi înfrângă demonul lăuntric şi să treacă peste amărăciuni şi orgolii. Good for them!

Vasăzică: trebuie - for your own sake - să răspunzi cu dragoste celor (sau mai ales celor) ce te prigonesc – aşa ne învaţă cărţile de înţelepciune. În ce mă priveşte, mărturisesc că pe vremea când îndeplineam această poruncă majoră ”ca la carte” nu ştiam mai nimic despre religie şi principiile/textele/cărţile ei. Totuşi, pe atunci mi se părea natural şi bun simţ să răspund cu blândeţe la provocări, la diferite vătămări şi răutăţi. Mi se părea uşor şi firesc să nu strivesc, blagian, „corola de minuni a lumii”, să nu „ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O dată cu ascuţirea nervilor (ce au ajuns, peste ani, ca un porţelan gata să-l spargi) am devenit temător faţă de reproşuri (deci mândru), mereu gata să sugrum „vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. (Constantin Noica avea dreptate: „Puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea, de vreme ce, rămaşi cu ea, suntem totuşi aşa departe de Dumnezeu.”)

Unde sunt cuminţenia, răbdarea şi blândeţea pe care le cunoşteam, paradoxal, în starea de „ignoranţă” şi ne-cunoaştere (ne-informare) de altădată – purtări ce mă ajutau să „sporesc a lumii taină”? Duse pe apa sâmbetei sunt, laolaltă cu miile, cu sutele de mii sau chiar milioanele de neuroni ucişi în tâmpe lupte. Astfel că trebuie să continui doar lupta – adevărata, singura luptă care contează – cu mine însumi, înarmat doar cu puţinii soldaţi-neuroni rămaşi în viaţă, neobosiţi de vreme şi inutile războaie.


Paradoxal (sau nu) mă ajută mult în regenerarea (restaurarea) de care am nevoie nu atât principii, cărţi şi texte cât tinerii (adolescenţi şi copii) alături de care îmi petrec o bună parte din timp – combustibil de preţ şi veritabilă apă vie, atunci când izvoarele de viaţă au secat, dar te încăpăţânezi încă să rămâi forever young.

Metamorphosis

Minunea cea mare, The Metamorphosis, după Nicolae Steinhardt: “Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor, nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor. Şi nici chiar învierea morţilor. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ, cât şi după înălţarea sa la cer, de-a lungul veacurilor…Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă.” Iar această metamorfoză presupune – potrivit aceleiaşi logici tainice – o anume obiectivare în judecată, o anume severitate a judecăţii cu aceeaşi măsură a aproapelui, cu care ne judecăm şi pe noi înşine (şi invers): „Trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi judecăm pe cei din jurul nostru.”

Îşi schimbă şi demonismul faţa? Iată ca da: „Metamorfozele demonismului pe planul vieţii publice: tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie – cu toate nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului.” Take heed: „Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.”

Odă curajului: „Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ...Făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi din doctrina instabilităţii lumeşti întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor.”

(Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi)

Meekness

„S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi, în faţa tuturor celor care erau acolo - ca la vreo patrucezi de oameni - l-a făcut pe econom „câine”. Dar economului i s-a făcut milă de muncitor, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Şi dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.”

(Cuviosul Siluan Atonitul)

Tuesday 27 November 2007

Parents & children

Parent (while beating the child): „This hurts me more than it does you”.
Child: „You've got to be kidding! Or stupid. Kids don't buy that garbage. I know what you feel when you're beating up on me. You're feeling angry and frustrated because you have such a poor idea of what it means to raise kids, and you project your self-hatred onto me, and beat up on me just because you're an incompetent parent. I know I make mistakes, but is that any excuse to go knocking me around? You call it a spanking. To me it's a beating, because that's what it feels like. Look, when you make a mistake does someone beat up on you? Any dumb parent can start beating a child, but it takes a concerned parent to go to the library to check out a few books on child rearing. If you spent as much time studying how to be a good parent as you do watching TV, you might learn how some punishment just makes me resentful and rebellious, and how I unconsciously decide to punish you in some way, by doing something really bad.”


I just can’t help remembering John Chrisostom’s words on anger. He pointed at how forgetful children are after they got rebuked and maybe spanked or even beaten by their parents. How fully they seem to forgive. And how full of resentments and hostility grownups are, as it seems impossible for them to let go of hatred and envy and fury...A child’s innocence and purity and readiness to forgive should be - and many a time is – a necessary medicine which help parents redeem the time and eventually transform into more patient, understanding and...sensible people.


Dreapta socotinta a lui Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt – prilej de revoluţie în lumea anchilozată a ideilor, a relativismelor de tot felul. Pentru mine (şi nu numai) descoperirea Jurnalului fericirii a însemnat un prilej de nebănuită apropiere de creştinism (dar şi de adâncire a semnificaţiilor din opera lui Dostoievski şi Tarkovski) care – aşa cum l-a înţeles şi trăit Nicolae Steinhardt – „îndeamnă pe oameni să fie treji în toate, să nu fie copii la minte, ci la răutate să fie copii, iar la minte să fie oameni mari. Altfel se cuibăreşte prostia, care e un păcat (de slăbiciune, de lene, de nefolosire a talentului).” De ce e nevoie de Dumnezeu? Pentru că, în spiritul unei logici dostoievskiene, „Omul nu poate trăi fără a îngenunchia...Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar.”

Întâlnirea cu Steinhardt, de pe la mijlocul anilor 90? Prilej de stăruitoare reflecţie cu privire la neputincioasa condiţie umană în care „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi.”, căci „Nimic nu ne vine mai greu decât a renunţa la închipuiri.” Nicolae Steinhardt – nepreţuită oglindă pentru propriile nevolnicii duhovniceşti: „Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără să ierte) o face cu greu, în silă, cu ţârâita.”

Soluţia ieşirii din impas? Facerea de bine dezinteresată: „Numai când facem bine dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea.” întru dobândirea fericirii: „Creştinismul e dogmă, e morală, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie, e reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).” Şi aceasta întrucât „Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului, lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidenţa oppositorum), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”

Cum sunt ţiganii portretizaţi de Steinhardt? „...mai ales certăreţi, rostul lor e gâlceava, harţa; gălăgioşi, fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi – minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi moară mama, să fiu nebun.” Mahalaua? Singura, adevărata mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect: de văicăreală, clevetire şi ceartă.”

„Oricine are dreptul la fericire, dar – afirma Steinhardt - nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.” Şi totuşi, cine l-a ajutat să descopere mărturisirea creştină - „trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă.” - dacă nu chiar torţionarii şi călăii care nedreptăţeau, batjocoreau şi nenoroceau în închisori şi în afara lor, în „obsedantul deceniu”? Lecţia esenţială a Jurnalului? Smerenia, deprinderea nobleţii de a-i respecta pe adversari: „Semn de nobleţe – capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversari.” într-un timp potrivnic în care „Singura bogăţie e bogăţia de a ne bucura că trăim.” Câte ceva despre experienţa închisorii – „lecţie” însuşită şi de Constantin Noica şi descrisă în a sa carte, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru: „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse prin care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut...Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat – cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.Acolo, în subterana închisorii, a aflat Steinhardt că „Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului, ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi din povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor.”

Elementul transcedental în artă? „Nu există artă decât din momentul în care ceva se opune realităţii. Acest ceva nu l-am găsit decât în transcendenţă.”. Artă fantastică? De ce nu, câtă vreme suntem în preajma fantasticului credinţei – care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor, nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul." şi ajută la zămislirea „făpturii celei noi” în măsura în care o dorim, căci – asemeni întâmplărilor din Zona tarkovskiană, „fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” Potrivit aceleiaşi logici, „Împrejurările nu sunt o scuză decât pentru rataţi...Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Pe capra dlui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori după ce după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.” Planul de acţiune? „Întreabă. Cere. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte...Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, trebuie să-l aflăm, să-l descoperim, să descifrăm lumea lui. Nimic nu ne e dat mură în gură. ..Unde îl găsim pe Dumnezeul ascuns? Înlăuntrul inimii noastre.” În aceste condiţii, plictiseala e out of the question: „Plictiseala e un păcat a cărui obârşie e în lipsa de iubire faţă de creaţiune...Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă să te opreşti din drum.”

Despre depăşirea imperfecţiunii omului: „Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai altă îndatorire morală...Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu!”

Despre cultură şi artă:
● „atunci când este adevărată, e un imn de laudă adus vieţii. Nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi.”
● „cultura este fundamental ludică şi în acelaşi timp fundamental serioasă.”
● „opera de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni. Orice operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei.”
● „cultura, prin însăşi firea ei, nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă, bicisnică, arţăgoasă, exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă. Ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă modestă (smerită, mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte măreţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului...Folosind un paradox analog celui de undă-corpuscul, suntem poate îndreptăţiţi a grăi: cultura este o smerenţie semeaţă.”

He who cannot be deceived: „Pe Hristoos nu-l putem păcăli, cu el nu ne putem juca de-a v-aţi ascunselea şi de-a uite-popa-nu-e-popa. Nu ne putem lepăda de formă de Hristos.”

Despre compromis: „ca să-ţi păstrezi libertatea nu poţi să tratezi cu şantajistul decât refuzându-l. Dacă admiţi să discuţi cu el, să te tocmeşti cu el, eşti pierdut. Pentru că şantajul este un delict, un act care se joacă în doi. Şantajistul are nevoie de complicitatea şantajatului. Plătind şantajistului sau făcând ceea ce el doreşte, nu scapi de el. Devii la discreţia lui.”

Despre sfinţenie: „ca să fie autentică – iar nu impostură, declamaţie, şiretlic – se face pe cont propriu şi depinde în exclusivitate de libera voinţă a celui dispus să o practice. Postul şi rugăciunea nu pot fi impuse, căci în cazul acesta devin nule.”