Capcana (2009) este un documentar senzaţional produs în studiourile OWH din Republica Moldova. Construit asemenea unui thriller, filmul (scenariu şi regia: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă, producător: Virgiliu Mărgineanu, director de imagine: Marin Iliuţ, Sergiu Ciorescu, Iogor Moşneaga; monteur: Ghenadie Pripa) te captivează şi – frumos măiestrit, în imagini, sunete şi culori impresionante – te fascinează. E foarte catchy şi inteligent patetic.
Evenimentele prezentate în Capcana sunt sângeroasele ciocniri dintre protestatari şi forţele de ordine următoare victoriei masive a Roşilor la alegerile parlamentare din capitala republicii de dincolo de Prut, în 6-7 aprilie 2009. O zi-două mai târziu, zeci de tineri care pur şi simplu se aflau prin Piaţa Parlamentului (manifestaţiile de stradă erau încă în plină desfăşurare, clădirea Parlamentului fiind distrusă de „bande de huligani”) au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi. Câţiva au scăpat şi unii dintre ei (precum şi unii apropiaţi ai celor torturaţi până la moarte) au acceptat să vorbească liber, în faţa aparatului de filmat, despre chinurile suferite în beciurile Poliţiei. Când s-a întors acasă, povesteşte un astfel de supravieţuitor, familiei nu i-a venit să creadă că e viu. Socrul său, de 72 de ani, fusese până atunci, un nostalgic comunist. După ce i-a ascultat cutremurătoarea poveste s-a lepădat de ideologia ce i-a fost sădită-n suflet din pruncie.
Mesajul lui Alexander Soljeniţân din cartea sa, Arhipelagul Gulag (prima mărturie literară de anvergură despre monstruozitatea regimului comunist) este, iată, evergreen nu doar atunci când se referea la gânditorii de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată, pe pielea lor, fericirea cu de-a sila impusă de un regim totalitar), ci şi în cazul nostalgicilor comunişti din Mama Rusia (şi statele-satelit): „Europa sigur nu va crede. Până când nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezul în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă. Cu cincizeci de ani în urmă, nici noi n-am fi crezut, în ruptul capului. Nici chiar acum o sută de ani n-am fi crezut. ... O, gânditori de stânga ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru. … Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.”
Mai mulţi din cei intervievaţi în acest documentar (lideri ai unor organizaţii democratice de la Chişinău, reprezentanţi ai opoziţiei etc.) afirmă, în repetate rânduri, că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile fierbinţi de aprilie, vor avea in the long run – pentru ei, care au supravieţuit, pentru familiile şi apropiaţii lor, pentru rudele şi apropiaţii celor ucişi - efecte dramatice. Iar finalul, cam apăsat ideologic, are un mesaj explicit şi „la vedere” pentru moldoveni: Go West!
