Think twice

Un gând folositor de la avva Ghelasie de la Frăsinei, cules (în Cuviosul Ghelasie isihastul, Ed. Platytera) de Florin Caragiu: Eu răul simt că e rău şi trebuie să-l anihilez. Avva, însă, îmi spune: trebuie să te înveţi să trăieşti cu el, să-l iubeşti, că dacă te lupţi cu el îl alimentezi, însă dacă îl „iubeşti” – dacă îl scufunzi în iubiea şi lumina lui Dumnezeu – îl distrugi, moare. E o luptă rafinată în care trebuie să lucrezi cu înţelepciune, nu trebuie să alimentezi răul în niciun fel, şi pentru aceasta nu trebuie să intri în contradicţii şi dispute.

Living literature

Criticul literar bine temperat Dan C. Mihăilescu despre trăirea literaturii dincolo de cuvintele duhovnicului: Totul depinde de la caz la caz. Ideal ar fi să ai parte de-o împletire, de-o complementaritate între forţa, înţelegerea şi căldura duhovnicului, de-o parte, şi afluxul livresc, revelaţiile de lectură, de cealaltă. Altminteri, ori ai norocul să găseşti un confesor bine pliat pe aşteptările păcătosului care eşti, ori ai seminorocul să-ţi vindeci ispitele căpătând înţelepciune de bibliotecă. Eu, din păcate, am avut parte doar de a doua situaţie. Zic „din păcate“ fiindcă, orice am spune, contactul cu viul grai şi persoana duhovnicului rămâne totuşi decisiv, oricât de serioasă ţi-ar fi bibliografia şi oricât de intense ţi-ar fi trăirile. În adolescenţă, eram pasionat după tot ce ţine de demonie. Vedeam răul, consumarea pătimaşă a ispitirilor ca pe o trambulină, ca pe condiţia esenţială pentru saltul, direct proporţional, către bine şi către pacea lăuntrică. În studenţie, când zgomotul biologic mi s-a mai domolit, am prins gustul literaturii sapienţiale, cu Filocalii, Paterice, sufism, isichasm, Pascal, Augustin, eram fascinat de rugăciunea inimii, sigur, totul la modul absolut amatoristic. În timp, credinţa, religiozitatea, mi s-au vărsat „alchimic“ în minte exclusiv la modul poematic. Un rând din Shakespeare sau Dante, o pagină din Dostoievski sau Tolstoi, vreo Litanie argheziană („sufletul mi-e plin de o bogată tristeţe“), cutare sentinţă din Hölderlin, analizată de Heidegger, ca să nu mai spun de San Juan de la Cruz, mă hrănesc uneori mai mult decât o lectură din Iov, din Psalmi sau Ecleziast.

K lumina

Veşnicia s-a născut la sat – spunea Lucian Blaga acum aproape un secol. L-am auzit, aseară, pe Mihai Neamţu rostind aceste cuvinte (în conferinţa de promovare a noii ediţii a cărţii sale, Bufniţei din dărâmături), însă – atrăgea el atenţia – satul nu e Lancrăm (adică al celui care afirmase, înainte de a muri, că nu a putut să creadă în învierea lui Hristos), ci – for believers only, adică pentru „cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut” - Bethleem. Dar – dacă îl credem pe Sf. Ioan Scărarul – Dumnezeu nu e un S.R.L., nu e de găsit într-un exclusive club, ci „Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi al celor nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi al celor necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.” Sau, ca-n versurile cântecului Ca soarele, ca floarea (music & arr. Florin Bogardo, voice: Stela Enache): oricine-ai fi când dragostea te cere / iubeşte pe oricare, cine-ar fi / are nevoie omul de iubire / cum are şi de pâine–n orice zi / iar când cu viaţa e să dai căldură / mulţimii care împrejur îţi stă / să fii ca floarea care-şi dă parfumul / fără să-ntrebe pentru cine-l dă / când binele te-ndeamnă să faci bine / ajută pe oricine-atât cât poţi / nu căuta, fii tocmai ca lumina / te dăruie ca soarele la toţi / te dăruie / ca soarele, / ca floarea, / la toţi / la toţi.

P C lume trăim

Prima zi de şcoală după vacanţă. Elevi puţini – mai ales la primele şi ultimele ore. Sunt cuprins de emoţie în preajma elevilor mei de clasa a XII-a de care mă voi despărţi într-o lună (şi pe care îi ştiu de patru ani). Seara, toţi trei am fost la conferinţa susţinută de Mihai Neamţu la UVT cu ocazia lansării ediţiei a doua a cărţii sale, Bufniţa din dărâmături. Theodor a ascultat atent peste două ceasuri şi a chiţăit doar când a mai auzit pe câte unul în sală tuşind ori sughiţând. La final, invitaţi de Michelle şi Cornel, am fost (împreună cu Mihai, Oana şi Dani) la restaurantul Casa cu flori pentru o agapă.

Prezentarea cărţii de către autor a fost centrată pe următoarea întrebare: Pe ce lume trăim? Îmi amintesc anii adolescenţei când my step-father (a retired police officer, who had worked for the judiciary department) îmi tot spunea - în zadar - că nu ştiu pe ce lume trăiesc. Altfel spus, că nu înţeleg că roata nu se mai întoarce, că socialismul (comunismul) nu are cum să se termine, că trebuie să mă conformez. Mihai a vorbit despre crisparea clerului şi lipsa de implicare a BOR în chestiunile sociale, despre necesitatea deprinderii dialogului dintre BOR şi societatea civilă, în fine, despre rolul activ jucat de formatorii de opinie şi activitatea de „bun catehet” în societate. Întrebările de după conferinţă au vizat diferenţa dintre om (înţeles ca imagine a divinităţii) şi animal planet, schimbările radicale de legislaţie (şi mentalitate) ce urmează o falsă cosmologie, uitând că omul este „regele creaţiei”. Îmi amintesc de pr. Valerian, care-mi spunea, vinerea trecută la Frăsinei, că în filmul lui Mungiu (432) regizorul a ţinut, ironic, să surprindă atitudinea plină de gingăşie a Găbiţei (fata care avortează) faţă de un pisoi. Mihai a vorbit despre alternativa şcolilor catolice din USA (despre asta ne povestea şi Simona Marincu iarna trecută), ce oferă protecţie şi o educaţie mult mai reliable decât cele de stat.

Şi încă ceva. Într-o stare de perfectă bună dispoziţie, Mihai ne-a relatat savuros o întâmplare „apocrifă” cu Nicolae Steinhardt. Aşa cum e un fapt cunoscut, monahul de la Rohia i-a iubit mult pe ateii (whatever that means) Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu - scrisorile către ei au fost ulterior adunate în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi. Un rigorist ortodox l-ar fi întrebat pe Steinhardt: Ce te faci acum, că tu eşti credincios dreptmăritor, iar ei necredincioşi? Răspunsul monahului: Dacă într-adevăr Dumnezeu rânduie să ajung cu cei drepţi, mă trag mai către el şi-i zic vreo două la ureche, aşa ca-ntre evrei, să-i aducă şi pe ei cu mine.