Saturday 27 June 2009

Crez

Rainer Maria Rilke, în Cartea pelerinajului:

Stinge-mi lumina ochilor tăi: te pot vedea,
acoperă-mi urechile: te-aud uşor,
fără picioare către tine pot umbla,
şi fără gură pot să te implor.
Frînge-mi în două
braţele, la fel
te va cuprinde inima-mi, în loc;
opreşte-mi inima şi creierul va bate,
iar de-mi vei azvîrli în creier foc,
pe sînge te voi duce mai departe.




Şi pentru că circuitul ideilor în cultură (& pop cultură) este un evergreen work in progres, versurile unui hit pop din România anului de graţie 1989 redau – voluntar sau involuntar - aceeaşi stare şi idee din Rilke:

Zi şi noapte ca o ploaie-mi cazi pe pleoape

Lin lunecând în viaţa mea

Zi şi noapte ştiu că-n drumul nostru peste timp

Tu nu mă vei trăda

Cred în tine, dulce şi senină fericire

Cred în tine, tu-mi eşti în inimă şi în privire

Ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

Cer de stele ai făcut din gândurile mele


Cred în tine

1989

music & arr.: Adrian Enescu

lyrics: Angel Grigoriu

voice: Silvia Dumitrescu

Corabia nebunilor

Sf. Ioan Scărarul, în Scara dumnezeiescului urcuş: „Dumnezeu este al tuturor, este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Şi altfel nu poate fi.” – o cugetare în spiritul sintagmei evanghelice: „Că la Dumnezeu nu e căutare la faţă” (Rom. II, 11), ca-n algebră: x + ∞ = ∞, pentru oricare valoare a lui x.

Numai aşa ne putem bucura de Dumnezeu ca „răspândire a luminii”, ca „arătare a soarelui”, ca „schimbare a ceasurilor”. Altminteri se lipeşte de noi îndreptăţirea de sine (self-righteousness) şi ne aşteaptă enclavizarea, izolarea, auto-ghetoizarea. Cum o fi arătând o lume complet ghetoizată, fără elemente hibride, în care să nu existe niciun fel de legături între componentele autoîndreptăţite? Criteriile de izolare (demarcaţie) sunt fără număr, fără număr (religie; denominaţii rivale în cadrul aceleiaşi religii; rase; orientări politice, sexuale etc.), astfel că o atare lume ar fi împărţită în mii şi mii de cioburi fără nicio comunicare între ele. Atunci şi numai atunci s-ar justifica argumentul fundamentalist, purist, „arian” folosit ca „armă secretă” de toţi cei care se consideră, fiecare în felul său, righteous.

Până una-alta, lumea în care trăim este, slavă cerului, pluralistă, multicoloră, dinamică. Respiră acelaşi oxigen (O2), elimină acelaşi dioxid de carbon (CO2): „Dumnezeu este al tuturor”. Dincolo de asta, fiecare cu măsura duhovniciei sale, mai aproape sau mai departe de „corabia mântuirii” (care e Biserica), mai departe sau mai aproape de „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”, mai aproape sau mai departe de „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Fiecare se nevoieşte mai eficient sau mai păgubos ca să-şi vadă greşalele şi să nu osândească pe fratele său. Trăim, totuşi, în vremurile de dinaintea clipei când, „o turmă şi-un păstor” se află împreună pe aceeaşi corabie întru mântuire. Deocamdată, corabia pe care ne aflăm toţi este mai degrabă a ship of fools. Unde vieţuieşte fiecare cu gradul său de largheţe, de îngăduinţă, cu rezervele sale de suspiciune şi...parti-pris. (Re)cunoscute sau nu.