Level: advanced

Iacov evergreen: orice fel de fiare, păsări, vietăţi din mare etc. se poate domoli. Dar limba omului nu s-a găsit încă nimeni s-o domolească. Şi totuşi, aceasta este chemarea supremă adresată omului, the upper level of knowledge cum ar veni: înfrânarea limbii (a judecăţii viclene) şi resemnarea (semnul smereniei). În ideea că recunoaşterea lui Dumnezeu ca stăpân presupune implicit acceptarea, îngăduinţa făpturilor Sale plăsmuite „după chipul şi asemănarea Sa”. Ori neîngăduinţa, clevetirea, certurile, mânia sunt tot atâtea forme de necredinţă, de nerecunoaştere a subordonării omului faţă de Făcătorul său şi a toate. Bietul om însă abia dacă a pus început bun (şi dacă a pus îl calcă mereu) devenirii sale întru fiinţă. Cum să priceapă el cuvântul „de carne” (întru desăvârşire), învăţătura de nivel advanced pe care Scriptura o transmite, când se poticneşte, iar şi iar, în cuvintele „de lapte” (pentru prunci)?

De unde vine poticneala? Poate de la nesocotirea stăruinţei în cele bune, de la purtarea cameleonică, de la multa schimbare şi risipire. Când, în fond, cheia desăvârşirii e în altă parte: „să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată”...

It Happened One Night

It Happened One Night / S-a întâmplat într-o noapte, flmul lui Frank Capra din 1934, e deopotrivă un road movie şi o romantic comedy. Iar farmecul său este dat de interpreţii principali (Clark Gable şi Claudette Colbert), dar şi de replicile lor. Dialogurile lui Robert Riskin anticipează verva unui scenarist ca Neil Simon (din Barefoot in the Park şi The Good-Bye Girl).

Ellie, răsfăţata fiică a unui mogul de pe Wall Street, este îmblânzită Peter, un ziarist în căutare de senzaţional. Un drum de o noapte cu acelaşi autobuz (pe aceeaşi rută: Miami-New York) le va schimba viaţa. După multe peripeţii, urmăriri, răsturnări de situaţii etc. se va ajunge la „punctul zero”, acela pentru care – spun ei – viaţa merită să fie trăită: triumful dragostei materializat în unirea matrimonială. Din dragoste, nu din interes. Sigur, până la urmă tot la hollywoodianul (şi gratuitul, în fond) happy end se ajunge. Dar parcă – spre deosebire de multe alte producţii tributare genului facil (comedia romantică, în acest caz) - intriga întâmplării agreabile povestite de Capra este, aici, bine articulată. Iar filmul place pentru că mizează pe „sentimente umane simple, dialoguri spirituale, intimitate, lipsă de formalism şi - mai presus de orice - evitarea afectării” (Lewis Jacobs).

Aşa cum se întâmplă adesea, proiectul filmului a demarat cu suspiciune. Frank Capra nota în memoriile sale (Povestea Hollywoodului): „Nu are nimic scenariu acesta. Şi pe deasupra e şi trivial. O istorioară de autobuz. N-are suspense, n-are sentiment, n-are farmec. În schimb are un titlu interminabil, nici n-o să încapă pe frontonul cinematografelor. Filmările sunt numai în exterior şi iarna e aproape. Mai bine ne lăsăm păgubaşi.” Început fără tragere de inimă, S-a întâmplat într-o noapte a fost răsplătit în 1935 cu cinci premii Oscar: film, interpretare masculină şi feminină, scenariu şi regie.

Demersul lui Capra este, desigur, un tribut adus „visului american” şi ideologiei care promovează „jumătatea plină a paharului”, într-o vreme când demontarea lor nu începuse încă. Nu peste multă vreme însă, regizorul avea să se dedice exclusiv televiziunii. „Comedia, afirma el în anii 50, nu mai e la ordinea zilei. Moda sexualităţii, a violenţei, a delincvenţei fusese impusă din raţiuni economice.” Pentru spectatorii din vremea Marii Depresiuni americane (1929–1941), reţeta propusă de Capra a mers la sigur.

Like a bull in a china shop

Nietzsche, în a sa predică despre „aşezarea pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului”, despre susţinerea „pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală, teamă”, este foarte aproape de Iacov, atunci când, în Epistola sa, învaţă despre înţelepciune, credinţă şi îndoială. Cam aşa sună cuvântul lui: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.” Frumoasă imagine, demnă de a fi folosită ca reper, ca ideal.

Şi încă ceva, tot de la Iacov citire, referitor la „căutarea la faţa omului”, la „deosebire”, la „judecarea cu socoteli viclene”. Cum oare să nu faci deosebire între lucruri, între oameni? Ori mesajul său tocmai acesta este: să nu cauţi la aspectul exterior, la sărăcia omului. Să nu-l favorizezi pe cel înstărit şi să nu-l tratezi cu discriminare pe cel sărman, umilit şi obidit. Urmează un bonus cu teză: bogaţii sunt cei care îi „asupresc” pe oameni şi-i „târăsc la judecăţi”, cei ce „hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi”. (Ca şi cum nu se poate şi viceversa, vorba lui Lefter Popescu din Două loturi: să existe săraci dedaţi mişeliei şi boagţi cumsecade.) Tirada asta împotriva celor bogaţi (care trebuie musai să fie răi, ocărâţi, defăimaţi, puşi automat la gazeta de perete la rubrica „Aşa nu!”) îmi aminteşte de un comentariu de-al lui Steinhardt. În Jurnalul fericirii Monahul de la Rohia aminteşte de intervenţia oportunistă a criticului de film D.I. Suchianu („scriitor şi beneficiar al vechii societăţi”) din cronica sa la versiunea cinematografică a Citadelei sfărâmate. Acolo D.I.S. „terfeleşte pe larg societatea din care a făcut şi el parte – la un loc destul de bun – dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj – Matei – băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film”. Oportunistul critic de film susţine că „niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic”. Nota bene: piesa lui Horia Lovinescu (Citadela sfărâmată) la care Nicolae Steinhardt face apel surprinde „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi”, în care – ce frumos sună în teorie – nu se mai face „deosebire”şi nu se mai caută la faţa omului (decât dacă e chiabur, burghez, intelectual etc.). Acolo, în acea societate (socialistă, comunistă, despre ea este vorba) cei bogaţi erau/sunt anatemizaţi şi trebuie numaidecât exterminaţi. Desigur, pentru ca agoniseala lor de veacuri să fie ori devastată cu sălbăticie de „mulţimea dezlănţuită”, asemenea vitelor într-un magazin de porţelanuri (sintagmă calchiată după englezismul like a bull in a china shop), ori preluată şi apropriată mişeleşte de „ciocoii de modă nouă”.

Constantin Noica vorbea la un moment dat (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) despre idealul de îmbogăţire al omului. El, acest ideal, ar trebui să dispară în om, spunea filosoful, iar nu omul (sau o întreagă pătură socială) să fie deposedat prin brutalitate şi forţă de bogăţiile sale. Deh, toate aceste speculaţii sunt până la urmă un fel de play upon ideas & words. Din momentul în care omul nu mai e în natură, ci în cultură (schimbare de paradigmă esenţială), devine foarte vulnerabil, printre altele, şi la ispita „deosebirii oamenilor” şi la sirenele îmbogăţirii. Problema e, ca în multe alte situaţii: how much is enough?