Friday, 18 December 2009

Like a bull in a china shop

Nietzsche, în a sa predică despre „aşezarea pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului”, despre susţinerea „pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală, teamă”, este foarte aproape de Iacov, atunci când, în Epistola sa, învaţă despre înţelepciune, credinţă şi îndoială. Cam aşa sună cuvântul lui: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.” Frumoasă imagine, demnă de a fi folosită ca reper, ca ideal.

Şi încă ceva, tot de la Iacov citire, referitor la „căutarea la faţa omului”, la „deosebire”, la „judecarea cu socoteli viclene”. Cum oare să nu faci deosebire între lucruri, între oameni? Ori mesajul său tocmai acesta este: să nu cauţi la aspectul exterior, la sărăcia omului. Să nu-l favorizezi pe cel înstărit şi să nu-l tratezi cu discriminare pe cel sărman, umilit şi obidit. Urmează un bonus cu teză: bogaţii sunt cei care îi „asupresc” pe oameni şi-i „târăsc la judecăţi”, cei ce „hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi”. (Ca şi cum nu se poate şi viceversa, vorba lui Lefter Popescu din Două loturi: să existe săraci dedaţi mişeliei şi boagţi cumsecade.) Tirada asta împotriva celor bogaţi (care trebuie musai să fie răi, ocărâţi, defăimaţi, puşi automat la gazeta de perete la rubrica „Aşa nu!”) îmi aminteşte de un comentariu de-al lui Steinhardt. În Jurnalul fericirii Monahul de la Rohia aminteşte de intervenţia oportunistă a criticului de film D.I. Suchianu („scriitor şi beneficiar al vechii societăţi”) din cronica sa la versiunea cinematografică a Citadelei sfărâmate. Acolo D.I.S. „terfeleşte pe larg societatea din care a făcut şi el parte – la un loc destul de bun – dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj – Matei – băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film”. Oportunistul critic de film susţine că „niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic”. Nota bene: piesa lui Horia Lovinescu (Citadela sfărâmată) la care Nicolae Steinhardt face apel surprinde „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi”, în care – ce frumos sună în teorie – nu se mai face „deosebire”şi nu se mai caută la faţa omului (decât dacă e chiabur, burghez, intelectual etc.). Acolo, în acea societate (socialistă, comunistă, despre ea este vorba) cei bogaţi erau/sunt anatemizaţi şi trebuie numaidecât exterminaţi. Desigur, pentru ca agoniseala lor de veacuri să fie ori devastată cu sălbăticie de „mulţimea dezlănţuită”, asemenea vitelor într-un magazin de porţelanuri (sintagmă calchiată după englezismul like a bull in a china shop), ori preluată şi apropriată mişeleşte de „ciocoii de modă nouă”.

Constantin Noica vorbea la un moment dat (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) despre idealul de îmbogăţire al omului. El, acest ideal, ar trebui să dispară în om, spunea filosoful, iar nu omul (sau o întreagă pătură socială) să fie deposedat prin brutalitate şi forţă de bogăţiile sale. Deh, toate aceste speculaţii sunt până la urmă un fel de play upon ideas & words. Din momentul în care omul nu mai e în natură, ci în cultură (schimbare de paradigmă esenţială), devine foarte vulnerabil, printre altele, şi la ispita „deosebirii oamenilor” şi la sirenele îmbogăţirii. Problema e, ca în multe alte situaţii: how much is enough?



2 comments:

Andreea V. said...

"Clasele posedante"? amuzant. Orice viciu (daca si dorinta de imbogatire este unul) trebuie sa cada de la sine, intr-adevar, ca frunza dintr-un pom toamna. Asa m-am lasat de fumat - a cazut singur. Cit timp mi-am impus si am fost criticata, mai abitir fumam. Foarte frumos tabloul, ce este?

saskiul said...

Tabloul este BOLSEVICUL de Boris Kustodiev (1920).