Monday 3 March 2008

Childlike

Pe artista plastică Alina Slimovski am întâlnit-o pentru prima oară la premiera timişoreană a unui film românesc de scandal (şi de „comandă socială”): Legături bolnăvicioase. Am vizionat atunci (în patru: Alina, Maronel, Raluca şi cu mine) – o poveste dublu şocantă printr-un story (încă) greu acceptat de mentalitatea comună a plaiurilor mioritice: iubirea (pătimaşă) dintre un frate şi-o soră şi iubirea (la fel de pătimaşă) dintre două fete.
După ce m-am întălnit – în chiar atelierul de creaţie – cu pânzele şi tablourile Alinei mi-am amintit de finalul din Philadelphia (o producţie cinematografică americană de main stream despre, între altele, bătăliile pe care le duce - cu societatea, cu boala necruţătoare - un avocat de excepţie care este, as it happens, gay): câteva minute dintr-un filmuleţ „de familie” ce înregistra pe peliculă imagini domestice cu acel personaj damnat pe când era un copil de numai (aproximativ) 7 ani. Era Halloween-ul şi în prim-plan apărea şi inevitabilul bostan cu ochi, nas şi gură. Pentru mine, acele imagini care postfaţau filmul (eroul melodramei moare, însă nu înainte de a-şi fi luat adio – adică a Dieu – de la familie şi de la partenerul său) se voiau un fel de plonjare înspre clipa ce trece prea repede: copilăria cea neprihănită, cea fără de boală şi fără de moarte.

Tablourile Alinei Slimovski – din câte am văzut până acum – povestesc despre copilărie: căluţi coloraţi de jucărie plutesc pe-un cer brăzdat de viţă de vie şi de-ntunecimi. Ca şi cum am simiţi că, din cer de undeva, o forţă nevăzută alungă piaza rea atunci – şi doar atunci - când reuşim să redevenim, o clipă, copii. (Nu spunea Brâncuşi că dacă nu mai suntem copii am murit de mult?) Şi-ntr-adevăr, pentru căluţii din tabloul Evadarea par să se fi deschis chiar cerurile. În colţul din stânga al lucrării zărim o pată albă, dreptunghiulară – ca o poartă, ca o chemare – ce magnetizează şirul indian al căluţilor ce ne vor să ne ia cu ei spre visare. Un alt tablou (E timpul) aduce în prim-plan un câine ce te priveşte dezarmant drept în faţă şi (în stânga, jos) jumătate din silueta unui copil, un clar de lună (dreapta-sus) ce-şi aruncă lumina peste un castel - totul ca-ntr-un vis ce respiră-ntr-o „pânză neagră” împodobită cu nişte „pete de culoare”. Dincolo de întunecimi, rămân acestea trei: copilul, câinele şi visul – elemente reluate şi în tabloul Pădurea. Lucrarea Să nu-ţi fie teamă captează chiar o posibliă „dramaturgie”: două fetiţe la intrarea într-un fel de grotă – semn al underground-ului şi desfigurărilor ce ne ameninţă atunci când – ieşiţi de sub imperiul harului (neprihănirii) – trăim „cu frica-n sân”. Dar, în duhul blând al pildelor evanghelice, titlul lucrării (asemenea altor lucrări – nu puţine la număr – ale Alinei Slimovski) ne îndeamnă să îndrăznim, să nu ne fie teamă câtă vreme nu ostenim să ne reformatăm mindset-ul nostru întru curăţie de gând şi simţire. O dată cu cele două fetiţe, în lumea subteranei şi a întunecimilor pătrunde şi un mozaic de culori – ca nişte petale, frunze sau poate mâţişori. În spatele lor, un eleşteu, câţiva copaci şi-o punte. În pânza Tu cine eşti? un copil (în straie albe) este scăldat de zăpada (sau poate ceaţa deasă) dintr-o pădure. Dacă ar fi să închidem ochii – aşa cum ne invită şi tabloul intitulat Podul – ce am vedea? O mare de negru, în care se desluşesc, vag, ca printre nori, silueta unui toy horse, o ploaie de stele, o blândă ninsoare de zăpadă şi, în zare, o fereastră ce lasă să pătrundă în negura podului de casă, albastrul unui cer.
Tablourile Alinei Slimovski refuză experimentul şi formele senzualist-sofisticate, preferând recuperarea continentului de palid mister al copilăriei. Ca să ne bucurăm de el se cuvine să trecem printr-o prealabilă baie de candoare, printr-o necesară metanoie a spiritului. Numai astfel vom putea desluşi limbajul pruncilor (străin de neologismele vârstei mature, de exactitatea gramaticilor ori de accentele intelectualiste), al stării de dinainte de „cădere”.

Nervously

Nae (fostul meu vecin, acum 20+ de ani, acum pe post de licenced Sherlock Holmes) ne-a vizitat duminică dimineaţa, vreme de-un ceas. Cum trec anii...Ca ieri vedea-naintea ochilor, vorba lui, doar „tripleta de aur” (Adrian Enescu-Lucian Avramescu-Dan Piţa) – asta pentru că vecinul lui (that is...er...me) s-a ocupat sistematic s­ă-l „îndoctrineze”. Era pe val şi Funky Synthesizer, şi filmele lui Dan Piţa (Concurs, Pas în doi, Dreptate în lanţuri), şi versurile lui Lucian Avramescu...Acum lucrează şi locuieşte (temporar, zice el) în Bucureşti, însă îl bate gândul să se-ntoarcă la Timişoara.
La Liturghie aflăm (din sermon) acelaşi message in a bottle (sau in a book): it’s the amount of (brotherly) love that really counts...at the end of the day. Pentru prima oară l-am surprins pe Theodor cântând pasaje mai lungi din Liturghie, împreună cu toţi.
Am urmărit o parte din Cronica cârcotaşilor şi mă-ntreb de unde au acei comedians atâta nerv ca să răspundă cu mitocănii la mitocănii.
Seara, la familia lui Călin, printre refrene folk (de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Nicu Alifantis), cu Călin la ghitară, Theodor la pian (care a dat un micro-recital, cu cântece de copii şi melodiile îndrăgite: Vechiul ceas, Scrisoare simplă, Bună seara, iubito) şi Luca & Irina cu câte-o ghitară mică-n mână. La plecare s-a lăsat cu plâns – Theodor a prins gust pentru atmosfera boemă de la ei şi nu s-a mai dat dus.
La şcoală am continuat, nervously, restructurarea organizatorică – munca pe grupe, diferenţiată e, se pare, inevitabilă. Este nevoie de (măcar) niţică metanoia – de ambele părţi - spre a ajunge la o mai bună...înţelegere. În ce mă priveşte sunt gata să întorc foaia. After all, lecţia din Les Choristes (sau din To Sir, With Love) e mereu valabilă. Iar însuşirea ei (de către un dascăl) este absolut obligatorie şi necesară pentru oricine se încăpăţânează să facă această messerie.