Pe artista plastică Alina Slimovski am întâlnit-o pentru prima oară la premiera timişoreană a unui film românesc de scandal (şi de „comandă socială”): Legături bolnăvicioase. Am vizionat atunci (în patru: Alina, Maronel, Raluca şi cu mine) – o poveste dublu şocantă printr-un story (încă) greu acceptat de mentalitatea comună a plaiurilor mioritice: iubirea (pătimaşă) dintre un frate şi-o soră şi iubirea (la fel de pătimaşă) dintre două fete.După ce m-am întălnit – în chiar atelierul de creaţie – cu pânzele şi tablourile Alinei mi-am amintit de finalul din Philadelphia (o producţie cinematografică americană de main stream despre, între altele, bătăliile pe care le duce - cu societatea, cu boala necruţătoare - un avocat de excepţie care este, as it happens, gay): câteva minute dintr-un filmuleţ „de familie” ce înregistra pe peliculă imagini domestice cu acel personaj damnat pe când era un copil de numai (aproximativ) 7 ani. Era Halloween-ul şi în prim-plan apărea şi inevitabilul bostan cu ochi, nas şi gură. Pentru mine, acele imagini care postfaţau filmul (eroul melodramei moare, însă nu înainte de a-şi fi luat adio – adică a Dieu – de la familie şi de la partenerul său) se voiau un fel de plonjare înspre clipa ce trece prea repede: copilăria cea neprihănită, cea fără de boală şi fără de moarte.
Tablourile Alinei Slimovski – din câte am văzut până acum – povestesc despre copilărie: căluţi coloraţi de jucărie plutesc pe-un cer brăzdat de viţă de vie şi de-ntunecimi. Ca şi cum am simiţi că, din cer de undeva, o forţă nevăzută alungă piaza rea atunci – şi doar atunci - când reuşim să redevenim, o clipă, copii. (Nu spunea Brâncuşi că dacă nu mai suntem copii am murit de mult?) Şi-ntr-adevăr, pentru căluţii din tabloul Evadarea par să se fi deschis chiar cerurile. În colţul din stânga al lucrării zărim o pată albă, dreptunghiulară – ca o poartă, ca o chemare – ce magnetizează şirul indian al căluţilor ce ne vor să ne ia cu ei spre visare. Un alt tablou (E timpul) aduce în prim-plan un câine ce te priveşte dezarmant drept în faţă şi (în stânga, jos) jumătate din silueta unui copil, un clar de lună (dreapta-sus) ce-şi aruncă lumina peste un castel - totul ca-ntr-un vis ce respiră-ntr-o „pânză neagră” împodobită cu nişte „pete de culoare”. Dincolo de întunecimi, rămân acestea trei: copilul, câinele şi visul – elemente reluate şi în tabloul Pădurea. Lucrarea Să nu-ţi fie teamă captează chiar o posibliă „dramaturgie”: două fetiţe la intrarea într-un fel de grotă – semn al underground-ului şi desfigurărilor ce ne ameninţă atunci când – ieşiţi de sub imperiul harului (neprihănirii) – trăim „cu frica-n sân”. Dar, în duhul blând al pildelor evanghelice, titlul lucrării (asemenea altor lucrări – nu puţine la număr – ale Alinei Slimovski) ne îndeamnă să îndrăznim, să nu ne fie teamă câtă vreme nu ostenim să ne reformatăm mindset-ul nostru întru curăţie de gând şi simţire. O dată cu cele două fetiţe, în lumea subteranei şi a întunecimilor pătrunde şi un mozaic de culori – ca nişte petale, frunze sau poate mâţişori. În spatele lor, un eleşteu, câţiva copaci şi-o punte. În pânza Tu cine eşti? un copil (în straie albe) este scăldat de zăpada (sau poate ceaţa deasă) dintr-o pădure. Dacă ar fi să închidem ochii – aşa cum ne invită şi tabloul intitulat Podul – ce am vedea? O mare de negru, în care se desluşesc, vag, ca printre nori, silueta unui toy horse, o ploaie de stele, o blândă ninsoare de zăpadă şi, în zare, o fereastră ce lasă să pătrundă în negura podului de casă, albastrul unui cer.
Tablourile Alinei Slimovski refuză experimentul şi formele senzualist-sofisticate, preferând recuperarea continentului de palid mister al copilăriei. Ca să ne bucurăm de el se cuvine să trecem printr-o prealabilă baie de candoare, printr-o necesară metanoie a spiritului. Numai astfel vom putea desluşi limbajul pruncilor (străin de neologismele vârstei mature, de exactitatea gramaticilor ori de accentele intelectualiste), al stării de dinainte de „cădere”.
