Declaraţie de dragoste

Mi-am cumpărat DVD-ul (publicat de Jurnalul naţional) cu filmul Declaraţie de dragoste (1985). Îmi amintesc aievea de vârsta la care l-am văzut: aveam 16 ani şi priveam ursuz, cu un ochi excesiv de critic, mica romanţă din acest block buster autohton. Eram sub impresia (mult mai puternică) lăsată de un alt film românesc lansat în aceeaşi vară (Pas în doi, al lui Dan Piţa), iar viziunea de acolo – mai degrabă întunecată şi hopeless – asupra relaţiilor dintre oameni mi se părea mult mai apropiată de realitate - mă rog, de felul în care percepeam atunci realitatea. Eram convins că paşii în doi merg neapărat în jos, coboară scări (ca-n leit motiv-ul din filmul lui Piţa), că – vorba cântecului – „iubirea-i doar o glumă, vis trecător, ca un balon de spumă amăgitor / ea ţine doar o clipă, cât un sărut / abia se înfiripă, şi-a dispărut”. De-aceea m-a lăsat rece acest love story edulcorat, croit după canoanele realismului socialist: tineri care se integrează în producţie şi iubesc munca, procurori „ca pâinea caldă” şi gata să ajute, directori de şcoală imparţiali cu fii de doctori înstăriţi etc.
Mă simt însă legat de acest film datorită părţilor sale de lumină. În primul rând imaginea lui Doru Mitran, care s-a străduit pe cât a putut să aducă poezie în cadrele pe care le-a filmat (plimbările în parc, faleza din secvenţa finală etc.). În umătoarele episoade ale serialului început de Declaraţie de dragoste se resimte lipsa unui operator de talia lui Doru Mitran. Apoi muzica lui Florin Bogardo, cu un hit pe linia melodică din Love Story. În fine, interpreţii: Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Florin Chiriac, Carmen Enea, Lucian Nuţă sau Adela Mărculescu. Nicicând autorii serialului nu vor mai regăsi starea de puritate din acest prim episod.
P.S. Secvenţă-rapel: Ioana (o ingenuă dintr-o familie disfuncţională de muncitori, însă foarte silitoare şi autodidactă) sună la poarta vilei luxoase unde locuieşte Alexandru. Îi deschide mama lui, care - dintr-un ungher al uşii, într-un kimono negru - o tratează cu răceală, cerându-i aspru să-i lase în pace băiatul – schiţă de portret pentru o eternă relaţie între mother and (would be) daughter-in-law.

Like a virgin

Partea noastră de cer şi copilărie se regăseşte în inocenţa cu care ne închipuim că suntem veşnici, nemuritori, chiar văzând cum alţii în jurul nostru s-au îmbarcat în lunga călătorie spre „dincolo”. Devenim raţionali şi obositori de lucizi atunci când conştientizăm că această zi, această oră sau chiar clipă ar putea fi ultima. Sensul evanghelic al dictonului Carpe diem aşa s-ar traduce: trăieşte ca şi cum aceasta ar fi ultima ta zi. Şi poate că, în felul său, oricine trăieşte on the edge e cu gândul la eschaton. Doar priorităţile diferă.

Parabola fecioarelor nebune (foolish virgins) spre asta ne îndeamnă: să ne pregătim cu un anume set de priorităţi (cel „corect”) pentru Întâlnire. Şi ne pregătim, unii asemenea fecioarelor nebune, alţii asemenea fecioarelor înţelepte – fiecare este, potrivit stării sale duhovniceşti, like a virgin. But, perhaps it’s best to go into training (start reformatting our heart & mind’s hard drive) to be able to see and do what we ought to a.s.a.p.