Găsesc, în Freedom of Morality (de Christos Yannaras), câteva observaţii extrem de interesante despre Euharistie, artă liturgică, spirit comunitar etc. Referindu-se la worship, art & technology în capitolul „The Ethos of Liturgical Art”, Yannaras aduce în discuţie „comunitatea euharistică” (cei care se împărtăşesc, în timpul Liturghiei, cu „Trupul şi Sângele lui Hristos”) înţeleasă ca „un mod de a fi” şi „dimensiunea cosmologică a realităţii vieţii înţeleasă ca viaţă în comunitate” – sintagme ce par desprinse dintr-o povestire SF. Arta, arată Yannaras, este transformarea creatoare a materiei în numele comuniunii şi unirii dintre oameni. Arta, prin urmare, nu are nimic de a face cu exacerbarea eu-ului, ci este pusă - cu o smerenie semeaţă - în slujba „comunităţii eclesiale” – altă sintagmă „de nişă”, greu de definit. În context euharistic, adaugă autorul cărţii, arta şi rugăciunea/închinarea (worship) sunt de nedespărţit. Rugăciunea/închinarea (worship) din Biserică este artă - investirea cu „raţiune” a materiei - de unde şi cuvântul grecesc τέχυη. De asemenea, arta Bisericii (arhitectura, pictura etc. dar şi timpul liturgic) - care este rugăciune/închinare (închinare), nu o simplă prezenţă decorativă - exprimă potenţialul „raţional” al materiei. Astfel, „adevărata viaţă” a Euharistiei apare atunci când aceasta se petrece în prezenţa şi în cadrul „realităţilor naturii”. De aceea, în societăţile rurale (acum aproape apuse şi distruse deopotrivă de tăvălugul roşu/comunist şi de ideologiile „progresiste”/„iluministe” ce urmăresc urbanizarea societăţii), omul cunoştea (şi deci respecta) natura; îi ştia ritmurile, capriciile, legile. Viaţa şi arta omului pre-modern reprezentau un studiu al lumii, o formă de respect faţă de întreaga creaţie. Acum însă, majoritatea oamenilor din societăţile aşa-zis dezvoltate iau parte doar indirect la viaţa lumii. În marile oraşe viaţa este ruptă de ritmurile naturii şi are ritmul ei, adesea opus cursului natural al vieţii. Omul de azi îşi primeşte pâinea cu ajutorul tehnologiei, nu prin arta sa. De aceea pentru citadini pâinea şi vinul nu mai reprezintă o încununare a vieţii înseşi. Orăşenii (şi mulţi săteni) nu mai ştiu nimic despre truda cu care se prepară ele. Ce departe suntem de învăţătura Bisericii în această privinţă: And as this bread was scattered over the mountains, and was gathered together and became one, so let Thy Church be gathered from the ends of the earth into Thy Kingdom. Omul modern din era globalizării nu mai vede în aceste cuvinte decât – cel mult – nişte imagini poetice frumoase. Ele însă nu mai sunt viaţa lui. Pâinea pe care o cumpără este ambalată în magazine şi stă alături de borcănaşe de gem sau de legume congelate. Alte tipuri de mâncare au înlocuit pâinea, care nu mai ocupă un rol crucial în viaţa sa. Arta/meşteşugul sunt acum înlocuite de relaţiile de producţie. Consumul înrobeşte viaţa omului şi o supune unei reţele impersonale de mecanisme economico-politice, autonome şi străine de orice formă de respect faţă de „principiul/raţiunea realităţii naturale”.
Deunăzi, CB – nemulţumit de lipsa catehezei în Biserică - povestea despre satul său în care aproape toţi – tineri, bătrâni – au părăsit rânduiala Bisericii (în care aproape nimeni nu se mai împărtăşeşte şi pe care aproape nimeni nu o mai frecventează) şi s-au înregimentat în adunările/organizaţiile – moraliste, eficiente, cazone - zis-evanghelice, unde primesc hrană duhovnicească de tip fast food. Despre morala acestora Petre Ţuţea spunea că nu depăşeşte nivelul grădiniţei de copii. Tot CB îl cita pe MN: Ortodoxia (adică viaţa liturgică în Biserică, după rânduiala Bisericii) este asemenea „matematicilor superioare” (formatoare de elite, care sunt sfinţii). Ea, Ortodoxia, este – mai spunea CB - asemenea … nucilor. Se ştie că nucul necesită vreme îndelungată de cultivare şi ocrotire până să dea roade, de aceea este plantat tot mai rar în zilele noastre. Şi nu cred că greşeşte: arhitecţii din vechime care au stabilit canoanele (cărţilor sfinte, reprezentărilor picturale, cântărilor, arhitecturale etc.) ştiau ei ceva, aveau ei programul lor bine definit in the long run, care îl apropia pe om de sacru. Acel program – chiar dacă acum, in our fast & brave new world, este tot mai greu de pus în practică – îi dădea omului un ideal. Şi ce dar poate fi mai de preţ decât un ideal? Dar tot atât de adevărat este şi ce spunea Murphy: numărul oamenilor este într-o continuă creştere, dar cantitatea de inteligenţă rămâne aceeaşi. Şi iar ajungem la dilema dostoievskiană a Marelui Inchizitor: omul este copleşit de povara libertăţii. Pur şi simplu nu o poate suporta. Şi pentru că – paradoxal – nu poate trăi fără nevoia de libertate, ajunge să se închine altora, refuzându-L pe Dumnezeul Cel Viu din Biserică. Se închină idolilor (de lemn sau piatră, ori unei idei anume). Dar nici asta n-ar fi o catastrofă, în fond. Se întâmplă de când lumea. Ceea ce este cu adevărat catastrofal – părerea mea – este o lume pornită – vorba lu’ Nea Mărin – pe dărâmare, în care nu mai e loc pentru „matematici superioare”, pentru armonii simfonice, pentru formele şi culorile icoanelor bizantine, pentru cântul psaltic, pentru scrierile Patericului şi ale Filocaliei. O astfel de lume fără demnitate şi verticalitate şi fără … nuci, o lume ce se încăpăţânează să rămână „încremenită în proiect” la nivel de „genunchiul broaştei”, mi se pare cu adevărat infernală.