FD îmi trimite un text („Ne merge numele că trăim”) ce îşi propune să aducă aminte de nepriceperea omului atunci când a pornit pe drumul crucii/mântuirii. Adesea nu înţelegem ce presupune despătimirea noastră ori o amânăm (din lipsă de dispoziţie) ori ne fuşărim îndeplinirea îndatoririlor (şi lucrăm de mântuială, nu spre mântuire). Profetul din dărătul acestui text în format electronic mai spune că ne-am născut într-o lume care ne şopteşte de mici că fericirea e aici, că depinde numai de noi, că trebuie să ne asigurăm, pentru a fi fericiţi. Răstălmăcim înţelesul adevărat al comuniunii. Ne prefacem că „am trecut prin multe” şi dăm sfaturi, ne împăunăm cu citate, mimăm, ne prefacem, jucăm teatru prost. Nici nu ne pasă că nu mai ştim să plângem pentru strâmbătatea noastră, din nevoia pe care o va fi cunoscut-o şi psalmistul din vechime de a-l întâlni şi trăi pe Dumnezeul cel viu.
Ieri, paradisul a cuprins, pentru noi, timpul petrecut cu Theodor la înot, concertul de la filarmonică şi piesa de teatru urmată de ieşirea la un local cu specific grecesc, împreună cu trupa de mimi. Aşadar, educaţia fizică (ora de înot) a fost prelungită cu un ceas de educaţie muzicală (concertul). Am ascultat aseară câteva lucrări (reorchestrate de Sorin Petrescu, în majoritate) sub titlul „BaROCK, ba Clasic”. Concertul pentru două mandoline şi orchestră de Vivaldi a fost regândit pentru flaut (Ionuţ Ştefănescu), marimbă (Doru Roman) şi orchestră şi a sunat foarte bine. Introducerea şi Scherzo de Fr. Gulda pentru flaut, pian (Sorin Petrescu), percuţie şi orchestră au făcut trecerea spre sonorităţile rock. Încă un intrermezzo clasic (Rondo în la major pentru pian şi orchestră de Mozart) şi apoi remixul după Händel-Warren (Alleluia). Am stat şi la prima piesă din partea a doua a concertului (Coralul Doamne ţine-ne în paza Ta de Bach), după care am plecat – fără Theodor, căci spectacolul pe care urma să-l vedem avea nişte expresii…licenţioase şi n-am dorit să-i ascuţim curiozitatea – spre clubul unde am văzut Dragostea durează trei ani, cu actorii bucureşteni Adriana Trandafir, Gabriela şi Cristi Iacob şi Vitalie Bichir. După spectacol am rămas cu ei la un mic banchet. Cristi ne-a spus amuzat că perechile din primele rânduri au început la un moment dat să stea tot mai îmbrăţişate. Dialogurile şi „radiografia” cinică a psihologiei unui bărbat divorţat i-a făcut pe spectatorii bărbaţi să devină, brusc, tandri şi să-şi asigure partenerele: „Lasă, mami, că la noi nu e aşa.” Au fost aproape două ceasuri de entertainment pe teme serioase, tratate sensibil în tuşe feministe. Iar ce a urmat a fost ca-ntr-un vis. Să stai de vorba cu mimii care s-au ostenit şi au slujit (prin rostiri, cântece, dansuri, coregrafie) pentru un public destul de numeros nu e de ici, de colo. Ne-am plimbat entuziaşti prin jumătate de secol de film românesc şi universal şi nici n-am băgat de seamă când au trecut trei ceasuri. Cristi şi Gabriela ne sunt aşa de apropiaţi, de parcă am fi crescut împreună. Am făcut câţiva paşi pe jos prin centrul urbei. I-am arătat lui Cristi cinematografele unde, cu ani în urmă, am văzut filmele în care a jucat: Eu sunt Adam, Pepe & Fifi, Priveşte înainte cu mânie. El ne-a arătat treptele Catedralei unde a filmat o secvenţă din 15, filmul Comisarului ciuruit, inspirat din evenimentele din decembrie 1989. Primul film în care-am văzut-o pe Adriana Trandafir (mai târziu, aveam s-o revăd şi pe scenă, în Arta conversaţiei, Maria Tănase şi La ţigănci) se numea Expresul de Buftea. Era un film de montaj şi se voia comic. Dar comice cu adevărat erau doar câteva din secvenţele de arhivă (cu mari actori de comedie) de acolo. I-am mulţumit Adrianei Trandafir pentru această excursie live cu … „expresul de Buftea”. (Pentru cei care n-au prins „poanta”, Buftea reprezenta cândva Hollywoodul românesc, locul unde se aflau platourile şi studiourile de filmare în România.) En fin, am vorbit şi de Monah. „Îi e bine acolo unde e, la schit.”, zice Cristi. Iar Adriana: „Lui îi e bine, nouă nu ne e bine…” Şi se referea nu doar la ei, cei patru mimi, veniţi în turneu, ci la întreg publicul cititor al enciclicei trimise de amicul meu FD în ajun. Noi suntem cei care încă ne întrebăm de ce ni s-a dat „paharul suferinţei” şi nu avem putere să spunem, din toată inima, „Facă-se voia Ta!”. Şi de aceea rămânem un fel de cadavre vii, de morţi cărora le merge numele că trăiesc.
