Cu elevii mei de 17-18 ani am lecturat un poem apocrif numit
Anyway: „People are unreasonable, illogical, and self-centered. Love them anyway. / If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives. Be kind anyway. / If you are successful, you will win some false friends and true enemies. Succeed anyway. / The good you do today will be forgotten tomorrow. Be good anyway. / Honesty and frankness will make you vulnerable. Be honest and frank anyway. / What you spend years building may be destroyed overnight. Build anyway. / People need help, but may attack you if you try to help them. Help them anyway. / In the final analysis, it is between you and God. / It was never between you and them anyway.”
Ca
feed-back, unul dintre ei (care întotdeauna pune întrebări surprinzătoare şi inteligente) zice că, dintre toate „poruncile” enumerate în poem, cel mai anevoios i se pare s-o pună în aplicare pe ultima: „People need help, but may attack you if you try to help them; help them anyway.” Dacă – spune el - după ce încerci să ajuţi un
homeless, iar drept răsplată acesta te pradă şi dacă încerci şi a doua oară şi-o iei în freză, te mai duci a treia oară să-l ajuţi? Întrebarea lui (ce mă duce cu gândul la paradoxul lui Mark Twain: „A man is never more truthful than when he acknowledges himself a liar”) mi se pare super-interesantă. Pentru că ea este turnesolul milosteniei noastre nude (fără înşelătoarea cosmetizare pietistă), ortopraxis-ul nostru. De
aici ar trebui să înceapă orice discuţie despre religiozitatea noastră sau poate despre lipsa ei. Şi – să recunoaştem – câţi dintre noi avem darul nebuniei pentru a ne aventura să-i ajutăm, să-i cercetăm, pe cei (consideraţi de noi) ciudaţi, nespălaţi, periculoşi? Brusc mi-am amintit şi de generozitatea răsplătită cu violenţă (şi chiar crimă) din filmele lui Bunuel (
Nazarin şi
Viridiana) şi, mai ales, de o scenă din
Nostalghia lui Tarkosvki: Domenico (cel considerat de toţi nebun – mai puţin de rusul Andrei, care spune: „El are credinţă!” – căci, matematician fiind, şi-a claustrat familia într-un subsol de frica bombelor şi pentru a fugi de viclenia lumii) îşi dă foc în piaţa centrală a Romei şi moare mistuit de flăcări, însă nu înainte de a adresa ultimele cuvinte omenirii (trecători sau curioşi – homeless people ca şi el, care au şi pus un banner între doi stâlpi pe care se putea citi: „WE ARE NOT MAD: WE JUST TAKE LIFE MORE SERIOUSLY THAN YOU”) ce asistă nepăsătoare la gestul său sinucigaş: „If humanity is to advance, and not hesitate on the brink of a perilous abyss, we must go hand in hand – the so-called healthy and the so-called insane. You who are healthy, tell me! What does your health mean? ... You must at last acknowledge this and tell yourselves, ‚We must live with them, eat with them, drink with them, sleep with them.’ Why have freedom, if you have not the courage to look the truth in the face: because ‚healthy people’ have brought the world to the verge of a catastrophe.”
Aseară, înainte de a merge la Arad să-i luăm de la aeroport pe Tatiana & Claudiu (care s-au întors dintr-o mini-lună de miere la Veneţia), am trecut cu Theodor pe la dentist. De câteva zile am observat că icebergul unui nou incisiv inferior se înalţă semeţ, fără ca primul său dinte de lapte să dea semne că ar vrea să predea ştafeta locţiitorului său definitiv. Aşa că, sfătuiţi şi de GP-ul nostru, am apelat la cleştele stomatologului. La început Theodor a găsit că-i amuzant să folosească scaunul rabatabil drept tobogan. Apoi, când dentista i-a spus că va folosi un spray ca să amelioreze durerea, s-a opus, alegându-se cu limba şi buza de jos puţin umflate, căci un pic de spray tot a apucat să-i administreze. În cele din urmă a acceptat să-i facă extracţia. Şi am văzut cum - sub ochii noştri şi sub acţiunea cleştelui stomatologic - incisivul a ieşit la pensie, lăsând care liberă noului venit. În primele secunde Theodor s-a zvârcolit şi a plâns, dar după două-trei minute a şi uitat de supliciu, începând să cânte şi să se dezmierde...Mi-am amintit de o scenă horror din Marathon Man (1976) – un film de John Schlessinger pe care l-am urmărit îngrozit la televiziunea iugoslavă pe la mijlocul anilor 80, în care Laurence Olivier (un fost torţionar nazist) îi extrage pe viu un dinte lui Dustin Hoffman.
