Spre o poetică a scenariului cinematografic

Cartea de faţă se situează într-un fel de „paralelism” cu volumul De la cuvânt la imagine al aceluiaşi autor, publicat la Editura Meridiane, în care era schiţată „o teorie a ecranizării literaturii”. Poetica scenariului, în viziunea scenaristului Dumitru Carabăţ, implică noţiunea de valoare artistică, de particularitate, de specific al acestui gen controversat – atât în critica cinematografică, cât şi în cea literară. Ca şi piesa de teatru, scenariul s-a clarificat, s-a „tipologizat” – în timp – în sensul consacrării unei forme de „discurs poetic”. Care este, aşadar, „scenariul-ideal, scenariul-etalon”? Este „un scenariu al cărui desen compoziţional decurgând dintr-o modelare, prelucrare specifică a acţiunii, să devină prin el însuşi principalul factor al valorii, al plăcerii lecturii şi vizionării”.

De-a lungul vremii – arată Dumitru Carabăţ - au fost preocupaţi de acest tip de „discurs narativ”, la noi: D.I. Suchianu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Iar din „lumea mare”, scriitori ca: Tolstoi, Faulkner, Malraux sau Márquez. Dintre cineaşti sau teoreticieni: Pudovkin, Eisenstein, Béla Balász, Umberto Barbaro şi Zavattini, care „au formulat supoziţii fertile, uneori contradictorii, cu privire la natura textului pe care ni-l propunem să-l examinăm”. Volumul cuprinde patru capitole („Tema scenariului”, „Expansiunea temei”, Structura generală a scenariului narativ”, „Scenariul ca discurs”) şi o anexă („Schiţă a unui model generativ-transformaţional al funcţiilor lui Propp”). Textul (scenariul), arată Carabăţ, „este creat pe măsură ce este premeditat”, iar premeditarea „nu exclude din dotarea autorilor jocul liber al inspiraţiei”. De asemenea, „enigmaticul, uimitorul fiinţei umane” (din Cetăţeanul Kane, Hoţi de biciclete sau Aventura) pare să fie nu doar o „marcă a temei scenariului de film”, ci chiar „obiectul său”. Tema („virtualitatea unei opere”) pregăteşte apoi „o anumită formă a semnificaţiei artistice, o formă poetic-filmică” influenţată de „capacitatea virtualei opere de a răscumpăra sensul ascuns şi pietrificat în lumea obiectelor fizice”.

Poetica lui Dumitru Carabăţ este centrată în jurul scenariului care a inspirat filmul lui Kurosawa, A trăi. Dar conţine şi numeroase referiri la „scenariul ca discurs” din filmele lui Vittorio de Sica (Hoţi de biciclete), Antonioni (Deşertul roşu, Blow-up), Visconti (Pământul se cutremură, Ghepardul, Rocco şi fraţii săi, Moarte la Veneţia), Godard (Cu sufletul la gură), Bunuel (Viridiana), Tarkovski (Andrei Rubliov), Ciulei (Valurile Dunării, Pădurea spânzuraţilor), Schlondorff (Toba de tinichea), Fellini (La Strada, 8 ½, Repetiţia de orchestră), Bergman (Fragii sălbatici, Strigăte şi şoapte), Wajda (Domnişoarele din Wilko), Forman (Dragostea unei blonde), Scorsese (Şoferul de taxi) ş.a..

Bogate referinţe la Aristotel (Poetica) şi Aristarco (Cinematografia ca artă), la Bachelard (Structurile antropologice ale imaginarului) şi Bahtin (Probleme de literatură şi estetică), la Barbaro (Sogetto e sceneggiatura) şi Eco (Tratat de semiotică generală), la Hegel (Prelegeri de estetică) şi Metz (Esthétique et psychologie du cinéma), la Ricoeur (Metafora vie) şi Tarkovski (Sculpting in Time) compun substanţa acestei cărţi dense şi pretenţioase.

Spre o poetică a scenariului cinematografic

Dumitru Carabăţ, Editura PRO, Bucureşti, 1997, 432 pag.

Coperta: Alexandru Andrieş

Enigmatici şi cuminţi…

Undeva, într-o curte, pe o bancă. Un tată şi fiul său, între care stă „umbra de plumb a preazilnicei pâini”. Împovărat de ani şi neputinţe, tatăl îşi întreabă fiul (care citeşte, absent, dintr-un ziar) cum se numeşte pasărea ce tocmai a aterizat pe un tufiş din preajmă. Curiozitatea sa e foarte asemenea interogărilor inocente ale unui copil. Fiul, uşor deranjat, îi răspunde: „O vrabie”. Zburătoarea le tot dă târcoale şi îl fascinează pe bătrân. Care nu pare să-i fi ţinut minte numele. Aşa că repetă întrebarea. Fiul, vădit enervat, îi răspunde iar. Situaţia se repetă şi iritarea fiului sporeşte cu fiecare nouă întrebare. Ieşindu-şi din fire, îşi silabiseşte răspunsul: „Vra-bi-e!!!” La urmă, bătrânul se ridică de pe bancă şi se deplasează în casă. Revine în scurt timp cu un fel de caiet scorojit – jurnalul său din tinereţe. Îl deschide la un loc anume şi-l pune în braţele fiului uimit: „Citeşte aici. Cu voce tare.” Fiul se conformează: „Ieri, fiul meu cel mic a împlinit trei ani. Stăteam cu el într-un parc, pe o bancă. O pasăre s-a apropiat de noi. Băieţelul meu a vrut să ştie ce nume poartă. I-am spus că e o vrabie. Apoi m-a întrebat de alte douăzeci de ori ce nume poartă. De fiecare dată i-am spus că e o vrabie. Niciodată nu m-am enervat. Dimpotrivă, de fiecare dată când mă întreba simţeam valuri de emoţie faţă de scumpul meu băieţel…” Fiul, ruşinat, îşi vine în fire. Îşi sărută apoi tatăl pe obraz şi-l îmbrăţişează lung…

What is that? (2007), filmuleţul regizat de Constantin Pilavios, este o „icoană a vieţii” ce captează un „adevăr veşnic”: iubirea „fiilor risipitori” pentru cei care le-au dat un nume. Ruptura dintre generaţii, incomunicabilitatea şi indiferenţa sunt topite, în acest mic poem cu iz de apolog, în lacrima pocăinţei. Nu a regretelor amare, nu a părerilor de rău sterile, ci a metanoiei restauratoare. Îmbrăcămintea acestei scurte povestiri cinematografice e simplitatea, iar hrana sa e delicateţea. Un fel de haiku pe care fiecare fiu risipitor se cuvine a-l descifra cât nu e prea târziu. Un fel de portret - din culori (Zoe Manta), sunete frumos măiestrite (Christos Triantafillou) şi mişcare - al versurilor adrian păunesciene:

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Eye to eye

Theodor vrea să ştie dacă timpul se mişcă. A observat şi el că nu stă pe loc. De ce se mişcă? – a fost următoarea întrebare a lui. Răspunde-i dacă poţi. Explică-i sensul vieţii şi al timpului care converge înspre şi întru Parusia. Pune-te şi-i vorbeşte despre eschatologie şi învierea tuturor „întru slavă sau întru osândă” etc. Dincolo de toate, rămâne această întrebare de copil care percepe (dar exclusiv cu ochiul dinăuntru) coordonatele temporale şi spaţiale ale lumii: „Tata, de ce se mişcă timpul?” … Pe de altă parte, Ioan – fratele lui, căruia, de câteva săptămâni, ochii i se deschid tot mai viu în afară - ne cercetează, ne urmăreşte fiecare mişcare. Ne supune, ca părinţi, unui examen suplimentar: confruntarea faţă către faţă. Sau, cum zic englezii, eye to eye.

Primesc pe email, de la un fost coleg de gimnaziu, un mass intitulat „Why can’t I fiind a job?” O suită de imagini înfăţişează diferiţi oameni de diferite vârste şi din, probabil, diferite părţi ale lumii. Toţi au în comun acelaşi lucru: o tunsoare ultra-excentrică, pielea excesiv (şi agresiv) de tatuată şi străpunsă de tot felul de belciuge, inele, podoabe metalice mari şi mici etc. Stridenta imagine pe care şi-au confecţionat-o, altfel spus, este pricina pentru care puţini angajatori şi-ar dori să-i aibă prin preajmă. Şi totuşi, mă gândesc că look-ul lor excentric şi – recunosc – şocant este respingător întâi şi-ntâi pentru „ochiul din afară”. „Ochiul dinăuntru”, fără proiecţii pe retină de chipuri şi trupuri deformate, străpunse, bizar împodobite, este mai îngăduitor. Se sminteşte mai greu. De fapt, este vorba despre „vederea cu duhul” care – singura - nu greşeşte judecata. La urma urmei, în afara deprinderii acestei „vederi cu duhul” (care se tălmăceşte prin: discernământ, dreaptă socotinţă) puţine lucruri ne sunt de vreun real folos. Iar dobândirea ei – ce bine, căci n-avem timp să ne plictisim din clipă când ne-o asumăm! – este lucrare de o viaţă.