Sunday, 29 November 2009

Compania monştrilor

Din calea lupilor - nu, nu e o figură de stil, ci un mod de aşezare în (sau, şi mai corect, de ieşire din) lume - Monahul ne vesteşte despre o carte prefaţată de Costion Nicolescu. Printr-un link involuntar îmi amintesc că, prin 1992, ziarul Cotidianul publica în suplimentul său un material extrem de interesant despre viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski sub semnătura aceluiaşi Costion Nicolescu. Titlul cărţii, deliberat anonime, vestite nouă de Monah sună aşa: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (de un autor necunoscut, ceea ce aduce a reclamaţie anonimă). Pe copertă, o palmă monstruoasă de Nosferatu, cu patru degete şi unghii prelungite, deasupra unui crucifix.

Sigur, o să facem ascultare şi ne grăbim la lectură. Dar – n-am putut să-mi reţin acest gând – eu sufăr nu de prea multă toleranţă, ci de … intoleranţă. Intoleranţa, mă corectează Monahul, nu este un concept (un termen, o noţiune etc.) al Evangheliei, ci unul născocit de vremurile seculare, post-creştine. Intoleranţa, mai spune el, presupune îngăduirea răului, ori el, răul, ar trebui mai degrabă corectat, pedepsit, stârpit. Da, am răspuns, dar cine sunt acei executori vrednici de această operaţie extrem de complicată, în fond, în stare să identificarea şi apoi să înlăture răul? Cine sunt călăuzele noastre, azi, care să fie vrednice de o astfel de misie? Nu cumva răul a pătruns până în măduva celor care se erijează în învăţători, în călăuze, în justiţiari şi tămăduitori?

Drept care, recunosc, îmi e cu neputinţă să trag linia şi să spun: de-aici până aici ţine „răul”, de-aici până aici e „binele”. Complicat, foarte complicat… Soljeniţân, marele mărturisitor al veacului XX, a spus-o cât se poate de limpede: „Linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat.”

Revenind la titlul cărţii ce ne-a fost recomandată, mă întreb unde anume se mai păstrează, fără nicio urmă de ipocrizie, ­acea creştinătate nedezcreştinată de „zelul toleranţei”? Poate că bătălia aceea - nevăzută, din umbră – întru recuperarea duhului dătător de viaţă al creştinătăţii se duce tot în inima noastră. Acolo suntem chemaţi să facem lumină, să-l dăm la iveală pe părintele minciunii. Care, în treacăt fie spus, are adesea appeal şi deşte atrăgătoare, nu hidoase, precum cele decupate din filmele horror şi folosite moralizator pe post de bau-bau, ca ilustraţie de carte…

Friday, 27 November 2009

A 11-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!



Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...



Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!



Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...



Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...





lyrics by Ion Minulescu

sung by Mircea Baniciu

arr. by Doru Apreotesei

Mare-i grădina...

Cândva, în euforia primelor luni post-revoluţionare, un ziar timişorean (Gazeta de Vest) publica, pe ultima pagină, un articol şocant. Într-un chenar din josul paginii scria că Gorbaciov (preşedintele de atunci al ţării care, tot atunci, se numea URSS) ar fi murit, că ţara era în haos politic şi lumea era în stare de război. Mă rog, articolul mai conţinea o serie de alte informaţii năucitoare. Vine repede la noi acasă vecina de palier (o bătrânică de vreo 70 de ani, cu un mindset puternic impregnat de ideologia proletară, deci susţinătoare a „democraţiei originale” emanate de nea Nelu) şi, tremurând toată, ne flutură foaia prin faţă. „Uitaţi ce se întâmplă! E sfârşitul lumii!” După ce am citit articolul mi-am pus întrebarea: Dacă într-adevăr aşa e, de ce informaţiile astea, atât de bulversante, sunt scrise cu litere de-o şchioapă şi de ce pe ultima pagină a gazetei? În secunda următoare aveam să înţeleg totul: pentru că era 1 aprilie. Dar argumentele mele n-au convins-o pe vecina noastră. Naivitatea şi nevoia imperioasă de a fi minţită (şi a minţi, la rându-i) au biruit. Aşa cum n-a convins-o (pe ea şi pe cei 85.07% dintre alegătorii tovarăşului Ilici) nici răzgândirea subită a celor din FSN, care, după ce anunţaseră că acesta nu va participa la alegerile din vara lui 1990, nu numai că şi-au afirmat deodată (când s-au văzut călare pe situaţie) voinţa fermă de a candida, însă au căutat să înlăture orice opoziţie din calea lui.

Ieri, monstruoasa coaliţie a „mogulilor” de presă a născocit un nou truc pentru a-l compromite, credeau ei, definitiv pe Marinar. În ochii cui? În ochii celor care-au moştenit mentalitatea alegătorilor din 1990 ai lui nea Nelu Cotrocelu. Şi grădina-i maaaaare, vadu-i straşnic. Vorba aia: prost nu e ăl de vinde, prost e ăl de cumpără gogoşi d-astea. Iar gogoşile sunt marfă vandabilă nu de ieri, de azi, nu din vremea lui Ceaşcă (atunci cu opoziţia faţă de politica URSS, în 1968, cu trâmbiţarea triumfalistă a naţionalismului etc.) ci de mii de ani. Sit-ul Realitatea TV este acum bombardat şi de mesaje scrise de oameni imuni încă la manipularea ordinară (in progress) din zilele acestea, nu doar de suporteri ai „mogulilor”. Pentru cine are ochi de văzut şi cap de priceput, trucajul din filmuleţul cu Băsescu (în care proaspătul câştigător al prezidenţialelor din 2004 ar molesta un copil) e cât se poate de evident, de uşor demonstrabil şi demontabil. La rândul său, situl you tube publică o groază filmuleţe în care se explică pe înţelesul oricui cum a fost trucată înregistrarea din 2004. Se vorbeşte acolo, în comentariile la acest articol-bombă (care va fi un mare fâs până la urmă), despre datoria ziariştilor de a verifica mai întâi informaţia, de a respecta normele deontologiei profesionale, de a fi imparţiali. Concluzia: „Ne duceţi cu zăhărelu’ mişeilor!!” Acum încă nu îmi dau seama dacă atitudinea descrisă mai sus (şi vrednică de toată lauda) reprezintă cu adevărat o forţă (în stare să nască un curent de opinie, să schimbe ceva în societate), sau este doar excepţia de la regulă, replica neputincioasă pe care abia mai apucă s-o rostească acela care primeşte un pumn (sau o serie de pumni) în gură.



Thursday, 26 November 2009

Ceara ei de Românie...

În Actorul şi sălbaticii (1975), Toma Caragiu (alias „cel mai mare actor pe care l-a avut vreodată Ţara Românească: Co-sti-că Ca-ra-ta-se”) se ia de cei ce „vor să vândă ţara asta lui Hitler” (legionarii). Băşcălie făcea şi de „ăştilalţi”: când îi lua în tărbacă pe liberali, îl aplaudau ţărăniştii, când se dădea la ţărănişti îi deschidea Banca Naţională credit. „Aşa-i viaţa!” îi spunea tânărului comisar şi prieten Radu, pus de Rege (Carol al II-lea) să-i asigure protecţia, „că exaltaţii ăştia cine ştie de ce sunt în stare”…Scenaristul Titus Popovici (no.1 în branşă, pe vremea aceea) a amestecat în acest film antologic verzi cu uscate. Totuşi, personajul său pseudo-fictiv (Caratase) are tot dreptul să fie vânat de legionari, chiar dacă „modelul” său din viaţa reală (actorul de revistă Constantin Tănase) a fost, se pare, asasinat de bolşevici după ce a făcut – pe faţă – mişto de ei. Înainte de 1989 însă era cu neputinţă să vorbeşti despre „ciuma roşie”, astfel că – printr-o explicabilă metamorfoză cromatică – nea Costică din filmul mai sus pomenit îşi avertizează spectatorii să „taie calea lui Hitler”, să se ferească de „ciuma verde”. Iar la finalul memorabilei secvenţe a confruntării dintre „actor” şi „sălbatici” va rosti, ca pentru sine (dar suficient de tare să fie auzit de ei): „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!”

…Îmi amintesc destul de bine zilele de dinaintea turului doi al prezidenţialelor din anul 2000. Urmăream à bout de souffle, din capitala Ulster-ului, dezbateri live (difuzate de TVR internaţional) cu vârfuri ale intelectualităţii româneşti. Bieţii oameni, speriaţi de perspectiva câştigării alegerilor de contracandidatul lui nea Nelu Cotrocelu (de „Tribun” e vorba, care - nu-i aşa? - nu este şi nu a fost niciodată promotorul unei politici extremiste, naţionaliste, nuuu, heaven forbid!), mărturiseau că nu o să rămână în România if… Tot atunci, în acele zile fierbinţi de decembrie 2000, TVR a difuzat – deloc întâmplător - Actorul şi sălbaticii. Oare câte mandate prezidenţiale şi câte erori politice grosiere mai trebuie săvârşite pentru ca oamenii să înveţe ceva din lecţiile istoriei? Se pare că din ce în ce mai multe, mai ales acum, când poporul – more than ever - e minţit cu televizorul (mai sofisticat, ce-i drept, căci numărul canalelor e incomparabil mai mare decât atunci când această lozincă a fost lansată), cu media în general. Drept care ne poticnim în continuare la vot. Iar viitorul (pentru cetăţeanul de rând care, spre batjocura şi ironiile bişniţarilor, speculanţilor, oportuniştilor şi descurcăreţilor de tot felul, se încăpăţânează să-şi vadă de treabă) se arată grim într-un caz şi grimmer în celălalt. Pentru ceilalţi e – ca şi până acum – marfă.


Supercop

Am revăzut, cu vreo câteva luni în urmă, unul din filmele copilăriei mele: Supersnooper (1980). Conceput ca o replică palidă la celebrul Superman (1977), acest blockbuster de tip second hand îi avea în distribuţie pe Terence Hill (cunoscut din filmele cu Bud Spencer-Piedone) şi Ernest Borgnine (deţinător al unui Oscar pentru Marty – 1955). Şi mai ales avea un soundtrack electrizant (La Bionda). Ce naive şi nevinovate par astăzi acele comedii poliţiste de altădată!...

Ei bine, convenţia poveştii stabileşte că „superpoliţistul” Dave Speed avea – în urma unei explozii neobişnuite – puteri supranaturale: mergea pe apă (întocmai ca…), fugea pe autostradă în rând cu maşinile, transforma baloanele de chewing-gum în veritabile baloane cu heliu, cu ochii vedea prin obiecte opace etc. Simpaticul poliţist avea însă un călcâi al lui Ahile: toate puterile îl părăseau atunci când se-ntâmpla să vadă roşu – la propriu - în faţa ochilor. … Oare ce-o avea de spus Mr. Supercop dacă ar da faţă cu vastele orizonturi roşii (care, după 6 decembrie, ameninţă să fie şi mai roşii) din ţărişoara noastră, acum că – vorba aia – pleacă-ai noştri, vin ai noştri? S-ar declara învins, ar flutura steguleţu’ alb şi-ar pleca înapoi în America lui…



Wednesday, 25 November 2009

Jaws

M-a amuzat copios relatarea unui amic. Până duminica trecută, spunea el, n-a observat multă agitaţie în legătură cu alegerile. Şi nici el nu s-a implicat prea tare în toată isteria asta mediatică pre-electorală. N-a făcut nici un secret din refuzul său de a vota. Ei bine, în ziua primului scrutin, câţiva din enoriaşii parohiei lui au devenit brusc foarte activi la capitolul „spirit civic” şi i-au cerut – mai mult sau mai puţin insistent – să meargă la vot. Argumentul invocat de ei: buletinul de vot nefolosit va fi oricum ştampilat de către ei. Bine, zice amicul meu, dar cine sunt ei, că puterea e şi social-democrată, şi liberală etc.? „Cum cine sunt ei?” – s-au revoltat atunci, cu zel revoluţionar, „oamenii de bine”. „Ei sunt oamenii lui Băsescu, cine alţii?” „A, da? Păi cu atât mai mult. Nu merg la votare, însă dacă totuşi aş vota, pe el l-aş alege. Aşa că nu e nicio pierdere.” „Cuuuuuum?” s-au mirat suporterii „Prostănacului”, al cărui reper de moralitate este nimeni altul decât Patriarhul BOR? Dar – au adăugat apoi – gândeşte-te şi tu: Crin (liberalul care până la urmă a obţinut 20% din voturi, descalificându-se pentru turul doi) e mai natural, mai prezentabil (mai sexy, cum ar veni) şi în plus n-a furat (că n-a avut ocazia), deci e vrednic de toată încredea…

Acelaşi amic mi-a mai trimis azi două texte foarte interesante despre un specimen pe cale de dispariţie în România - cărturarul de formaţie clasică (articolul lui Andrei Pleşu despre Dan Sluşanschi) - şi despre apusul muzicii tributare sensibilităţii veacului XIX (The End of Music).


P.S. Găsesc, pe site-ul unui „mogul”, speech-ul Marinarului la adresa „monstruoasei coaliţii” care-i coace debarcarea din 6 decembrie: „Îi văd pe mogulii ăştia ca pe nişte rechini, care se învârt în jurul datei de 6 decembrie. Acolo li se pare lor că este prada. Aceea este data după care li se pare că, după 5 ani de neînghiţit, au de înghiţit prada pe care o aşteaptă. Eu am să le dau o veste foarte proastă pentru ei: Ziua de 6 nu le va aduce bucurii, iar eu voi continua să apăr, de lăcomia lor, interesele românilor. Indiferent cât de tare i-aş supăra şi cât de mult m-ar şicana împreună cu partenerii lor din politică în îndeplinirea mandatului. Vă asigur că sunt hotărât să nu îi las să îşi înhaţe prada”. … Aşa, deci. Se pune de-un praznic pe cinste de ziua lui Moş Nicolae. Hai să vedem atunci care pe care. Până una-alta, Popeye nu şi-a pierdut umorul.

Mă mir

Aşadar, Popeye în competiţie strânsă cu Geoană pentru scaunul prezidenţial. Fără să am un cult pentru Marinar, pot spune că încă nu înţeleg îndeajuns indiferenţa flegmatică a celor care, zic ei, s-au lecuit for good de politica românească. Mă întreb însă dacă nu cumva – în ipoteza că votul din 6 decembrie chiar ar conta, că zarurile nu ar fi fost deja aruncate, chiar înaintea turului doi al prezidenţialelor – însăşi indiferenţa şi dispreţul lor echidistant faţă de oricare din cei doi rămaşi în cursă (şi, largo sensu, faţă de toţi cei participanţi la turul întâi) nu măreşte şansele de supravieţuire bine mersi a „socialismului ştiinţific” ori a „comunismului” pe care – nea Nelu a spus-o încă din decembrie 1989 – Ceauşescu „le-a întinat”. Ei, dacă nea Nelu nu mai poate candida, poate că a venit – ciclic – vremea ca altcineva (de ce nu Mr. Dumb?) să preia (vorba vine) frâiele puterii, ca să ne arate el (împreună cu ei) cum se construieşte, neîntinat, „socialismul cu faţă umană”, cum se traduce-n fapte protecţia socială, cum se ocrotesc „defavorizaţii”, cum se face politică „de stânga”, după deja clasica formulă: „cu poporul, pentru popor”. Altfel spus, lucrurile – în aparenţă, repet, pentru că nu am pretenţia deţinerii unui aparat de raze X pentru discursurile politicienilor – par cât se poate de clare. Pe de o parte e Popeye (cu bune şi cu rele), pe de alta ei – indiferent de culoarea lor politică – cu alesul lor, care – nota bene ­– şi l-a luat ca „model de moralitate” patriarhul BOR.



Tuesday, 24 November 2009

Bulgakov, Purcărete, Soljeniţân & co.

Am fost toţi trei la Inimă de câine, spectacolul classy montat de Yuri Kordonsky la TNB după nuvela lui Mihail Bulgakov. Mai văzuserăm, în regia aceluiaşi, Căsătoria – spectacol pus în scenă la Bulandra (cu Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, Mariana Mihuţ). Ce-am văzut acum însă a întrecut aşteptările. A fost unul din puţinele spectacole de teatru pe care le mai vedem, cam o dată pe an, live. Practic, de la Faust-ul lui Purcărete (octombrie 2008), n-am mai participat la un asemenea eveniment teatral.

Într-un fel, Inimă de câine este undeva în prelungirea Faust-ului (minus exuberanţa iconoclastă de acolo). Suntem tot în lumea lui Frankestein (şi, da, a lui Silviu Purcărete, cel din opera Gianni Schichi – memorabila sa montare de la Teatrul Maghiar/Opera din Cluj) şi chiar a lui Bob Fosse (cum să uiţi operaţia pe cord, suprapusă peste momentele acelea muzicale, din All That Jazz?) Aşadar, Kordonsky cel de astă seară = Purcărete + Fosse, cu flavour de Gulag. Pentru că în scriitura lui Bulgakov se insinuează ameninţarea dictaturii proletare. Iar Şarik (Tipograf Tipografovici) este produsul unui alt Frankenstein - un câine altoit cu hipofiză & testicule de om (redevenind, la final, câine), care-şi dezvoltă uluitor de repede „conştiinţa politică” anti-burgheză.

Totul se întâmplă, la Kordonsky, cu o rară doză a emoţiei, graţie unei distribuţii formidabile (din care i-am reţinut pe Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu), a unei scenografii sugestive (Ştefania Cenean) şi a unei viziuni regizorale ce evită ilustrativismul tezist. Scena, la el, este un mic univers, şi nu o scândură goală pe care actorii îşi rostesc replicile. … Ce pustie ar fi viaţa fără teatru! Ar fi una din feţele infernului, aşa cum teatrul este una din feţele veşniciei.



Monday, 23 November 2009

Glossă

Eminescu - gazetar, cu o viziune evergreen:

„De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puşcărie…

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”

Sunday, 22 November 2009

Dumb & dumber

Ce caraghioasă e agitaţia boborului în preajma alegerilor, în faza de intermezzo dintre cele două runde şi chiar o vreme după turul al doilea!... Sunt, alegerile prezidenţiale (şi cele parlamentare), un excelent prilej – încă unul - de eschivare, de ambetare cu iluzii, de aprige polemici. De păguboasă centrifugare, de amarnică irosire. Pentru că, în ultimă instanţă, şi credinţa că ai ales pe cel despre care ai putea afirma că e cel mai puţin respingător, poate fi – până la proba contrarie - tot amăgire…

În preajma bilanţului (20 de ani de la sângerosul decembrie 1989), alte alegeri prezidenţiale în România. După 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004, o nouă ocazie de a vota prezidenţiabilul preferat. Sau, mai corect, pe „răul cel mai mic”. Replica Marinarului de acum patru ani (când - în urma unor oculte numărări de voturi - a ieşit victorios) rămâne valabilă şi în 2009. Dacă poporul român era atunci parcă blestemat (o spunea chiar el, în 2004) să aleagă dintre doi foşti comunişti, iată-l şi acum sub acelaşi blestem. În urma primului tur s-au departajat Băsescu şi Geoană, un fel de dumb & dumber. Şi, vai, ce greu va fi – dacă într-adevăr i-ai lua în serios – să alegi între unul care-şi ia drept reper de moralitate soţia şi altul care – hodoronc-tronc – îl ia reper pe însuşi cel dintâi stătător al „bisericii neamului”…Cum ar veni, unul apelează la „mica biserică” (famelia, deh!), altul se sprijină pe actualul patriarh al BOR.

Dar ce să mai spunem atunci despre doi dintre prezidenţiabilii care n-au intrat în finală, unul mai „bun creştin” ca altul? Vorba aia: birds of a feather stick together sau, mai pe româneşte, a tunat şi i-a adunat. Şi totuşi, şi totuşi…În această degringoladă ei sunt, la o adică, preferaţi unor amorali oportunişti de „stânga”, cu „originea sănătoasă” bine înfiptă în tătuci „cu spate” şi foncţie. De ce? Iată şi motivaţiunea: pentru că îl au un reper solid pe însuşi Jesus. Bine gândit! Adică de ce numai americanu’ să bată – la propriu! - monedă (mă rog, bancnotă) cu „In God we trust”? Ce, noi nu putem să facem capital electoral – adevărat aur verde, nu alta - din religie, din biserică, din cestiunea naţională?

Gain that is loss

Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina sau despre falsul planning. Vorba lui Woody Allen: Dumnezeu râde atunci când - asemenea bogatului din pilda evanghelică – îi spun planurile mele.

Avem, în această situaţie, două voci. A bogatului preocupat de felul în care o să-şi agonisească roadele îmbelşugate ale ţarinii (atitudine omenească, în fond, cine nu s-ar gândi la asta mai întâi?) şi – din cer, de undeva – the voice of God ce deplânge nebunia omului care uită să trăiască potrivit principiului evergreen CARPE DIEM. Şi-ntr-adevăr, oricum am întoarce-o, oricum am răsuci-o, mai mare adevăr ca acesta nu-i, anume ca omului să-i fie de ajuns bucuria şi necazul clipei de faţă. Să nu-i fugă, vasăzică, pământul de sub picioare datorită unui plus de fericire sau durere. Prin urmare, avem o singură bogăţie, doar una: aceea a sufletului nostru pe care – din prea multă slobozenie (a minţii, a privirii etc.) îl omorâm ceas de ceas, până nu mai rămâne nimic din el.

Sigur, se poate jongla ad infinitum cu „a fi” vs. „a avea”, iar pe vremea comunismului predicile în defavoarea lui „a avea” (pornind, de exemplu, de la parabola sus pomenită) aveau trecere chiar şi la ideologia oficială, egalitaristă. Până la urmă poate că totul depinde nu atât de how much one owns, ci de măsura disponibilităţii sale sufleteşti către cele nevăzute (dar nu mai puţin reale), de pregătirea omului pentru „clipa cea repede” cu care – vrem-nu vrem – ne apropiem. Poate că ea, dreapta pregătire, este adevărata îmbogăţire…

Saturday, 21 November 2009

Prea cald pentru luna aprilie

Capcana (2009) este un documentar senzaţional produs în studiourile OWH din Republica Moldova. Construit asemenea unui thriller, filmul (scenariu şi regia: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă, producător: Virgiliu Mărgineanu, director de imagine: Marin Iliuţ, Sergiu Ciorescu, Iogor Moşneaga; monteur: Ghenadie Pripa) te captivează şi – frumos măiestrit, în imagini, sunete şi culori impresionante – te fascinează. E foarte catchy şi inteligent patetic.

Evenimentele prezentate în Capcana sunt sângeroasele ciocniri dintre protestatari şi forţele de ordine următoare victoriei masive a Roşilor la alegerile parlamentare din capitala republicii de dincolo de Prut, în 6-7 aprilie 2009. O zi-două mai târziu, zeci de tineri care pur şi simplu se aflau prin Piaţa Parlamentului (manifestaţiile de stradă erau încă în plină desfăşurare, clădirea Parlamentului fiind distrusă de „bande de huligani”) au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi. Câţiva au scăpat şi unii dintre ei (precum şi unii apropiaţi ai celor torturaţi până la moarte) au acceptat să vorbească liber, în faţa aparatului de filmat, despre chinurile suferite în beciurile Poliţiei. Când s-a întors acasă, povesteşte un astfel de supravieţuitor, familiei nu i-a venit să creadă că e viu. Socrul său, de 72 de ani, fusese până atunci, un nostalgic comunist. După ce i-a ascultat cutremurătoarea poveste s-a lepădat de ideologia ce i-a fost sădită-n suflet din pruncie.

Mesajul lui Alexander Soljeniţân din cartea sa, Arhipelagul Gulag (prima mărturie literară de anvergură despre monstruozitatea regimului comunist) este, iată, evergreen nu doar atunci când se referea la gânditorii de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată, pe pielea lor, fericirea cu de-a sila impusă de un regim totalitar), ci şi în cazul nostalgicilor comunişti din Mama Rusia (şi statele-satelit): „Europa sigur nu va crede. Până când nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezul în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă. Cu cincizeci de ani în urmă, nici noi n-am fi crezut, în ruptul capului. Nici chiar acum o sută de ani n-am fi crezut. ... O, gânditori de stânga ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru. … Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.”

Mai mulţi din cei intervievaţi în acest documentar (lideri ai unor organizaţii democratice de la Chişinău, reprezentanţi ai opoziţiei etc.) afirmă, în repetate rânduri, că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile fierbinţi de aprilie, vor avea in the long run – pentru ei, care au supravieţuit, pentru familiile şi apropiaţii lor, pentru rudele şi apropiaţii celor ucişi - efecte dramatice. Iar finalul, cam apăsat ideologic, are un mesaj explicit şi „la vedere” pentru moldoveni: Go West!



Friday, 20 November 2009

Like a Houyhnhnm

Raluca i-a citit lui Theodor de câteva ori Psalmul 50 până când el, tot ascultând-o, l-a învăţat by heart. Iar acum îl spune fără poticneli, aşa cum – în urmă cu vreo trei ani – a învăţat pe de rost Muma lui Ştefan cel Mare (de Dimitrie Bolintineanu), Rugăciunea unei mame (de Mihai Eminescu) sau Trei feţe (de Lucian Blaga).

Deocamdată, la această vârstă crudă (care-i este primă şi singură natură), Theodor nu înţelege multe cuvinte din cele pe care le rosteşte. Nu înţelege, prin urmare, nici semnificaţia adjectivului pronominal posesiv „nostru” din formula clasică de rugăciune, Tatăl nostru. Acum, pentru el, noi e întreaga omenire cu care a avut – într-un fel sau altul – de a face. Nu exclude pe nimeni din ea pentru că ar aparţine altei confesiuni (denominaţiuni, religii etc.) ori pentru că – dintr-un motiv sau altul - i-ar fi căzut în dizgraţie. Nu, el nu ştie de aşa ceva. Talpa îndoielii nu şi-a lăsat încă pecetea în sufletul lui. Neîmpărţind oamenii după criterii politice, sociale, religioase, ideologice etc., Theodor este, asemenea oricărui copil netraumatizat înainte de vreme, asemenea cailor înzestraţi cu raţiune din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver: houyhnhnm (adică desăvârşit).

De aici, din desăvârşirea sa în deşirare (căci timpul nu iartă) ne hrănim şi noi, cei care-i suntem alături, pentru a putea, la rându-ne, să-l hrănim, să-l creştem, să-i fim de folos.



Thursday, 19 November 2009

D Day

Pe la mijlocul anilor 80, Inginerul (care atunci era în pragul pensionării, avea vreo 60 de ani) îmi spune, referindu-se la filmele româneşti pe care i le recomandam, că e sătul de edulcorare, de minciună, de strâmbătate, că ar vrea să vadă filme despre felul în care se transformă o societate. Se referea, desigur, la perioada aceea de după 23 August 1944 (ziua Z, când coloanele ruseşti de tancuri au început să intre în România), pe care comuniştii o denumeau „de profunde transformări democratice”. Democraţia însemnând pentru ei – nota bene – „dictatura proletariatului”, manifestarea agresivă a „luptei de clasă”. Începea, altfel spus, o lume nouă. Dar ce lume nouă este aceea întemeiată pe ură? – se întreba antologicul personaj Sorana (o fostă actriţă care, în anii 50, fusese dată afară pentru că nu a acceptat să joace personaje comuniste contrafăcute) în romanul lui Marin Preda, Intrusul, ecranizat cu succes de Constantin Vaeni (regia), Anghel Deca (imaginea) în 1982, cu titlul Imposibila iubire. Iubirea, după 1944, avea să fie imposibilă în societatea românească (fiind înlocuită de turnătorie, delaţiune, spionaj şi altele asemenea), în schimb – vezi Jurnalul fericirii, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Arhielagul Gulag - avea să renască, precum universităţile, în Gulagurile care s-au umplut până la refuz de cei care au spus ferm Nu! ticăloşiilor (sovietizării, colectivizării, politicii egalitariste, propagandei atee şi antibisericeşti etc.) sau pur şi simplu erau indezirabili pentru noua orânduire.

Acest moment de schimbare (August 1944) l-a surprins şi Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa noastră din strada Olari a Butoienilor.” Ceea ce a urmat avea să fie, vai, asemenea profeţiei lui Oscar Steinhardt, simpatica figură a tatălui din Jurnal.

Monday, 16 November 2009

Cartography

Şcoala de şofat cu regulile ei: traversarea străzii în mod regulamentar, şofatul regulamentar şi acea listă de dos & don’ts cu neputinţă de aplicat la scară 1:1 în viaţa reală. Trec pe o stradă împrospătată de atâtea ploi de toamnă, în ultima vreme. E noapte, s-a înserat de-a binelea şi mă strecor printre maşini ca să ajung în „alveola” unei staţii de tramvai. Şi mă gândesc, în sinea mea, că numai cerurile nevăzute şi necunoscute de mintea omului ştiu când şi cum se scoboară îngerul morţii, ca un fur: pe caldarâm, pe autostradă, ori chiar în faţa porţii de acasă. Instructorul, hâtru, îşi pigmentează lecţiile cu exemple concrete pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor. Printre ele, accidentarea mortală a unei babe – undeva, într-un sat din România – pentru că nu văzuse că după un tir mai era pitită o maşină. Deunăzi citeam într-un ziar despre un caz încă neelucidat cu un şofer care, cu câteva luni în urmă, a ucis din imprudenţă vreo cinci oameni (între care doi copii de vreo cinci ani) ce se aflau, cuminţi, chiar în faţa unei case, pe trotuar. Şoferul este cercetat în libertate, iar procesul e departe de a se fi încheiat…

Canoanele Bisericii sunt, zice-se, un fel de indicatoare foarte asemenea semnelor rutiere, iar Biblia însăşi nu este decât o hartă. Despre tâlcul descifrării ei nu cred că există cuvinte mai potrivite care să cuprindă nedumerirea: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor) … Aşa suntem şi noi, însetaţi de comuniunea cu acea călăuză pe care dorim să o întâlnim ori pe care, poate, am întâlnit-o fără s-o recunoaştem şi fără s-o cinstim.

Indicatorul preferat? Semnul rutier cu cea mai mare „încărcătură teologică” pentru mine? Un triunghi echilateral cu un semn de exclamare la interior. Semnificaţia: „Alte pericole” Altele, întotdeauna altele, mereu altele decât cele de care deja ne ferim şi pe care deja le cunoaştem…



Sunday, 15 November 2009

Filmat în România - vol.I: 1911-1969

Proiectul istoricului de film Bujor T. Râpeanu de a pune bazele unei filmografii naţionale cu scopul de a oferi un atât de necesar „instrument de lucru” istoriei cinematografului din România datează de la jumătatea anilor 60. Publicat în 2004, Filmat în România - primul volum al unei „opere în mers” (work in progress) - cuprinde un repertoriu filmografic (în ordinea anului lor de producţie) al producţiilor de cinema şi televiziune realizate în perioada 1911-1969. În total, un număr de 345 de filme de ficţiune de lung şi scurt metraj, turnate (integral sau parţial) în România, cu capital (public ori privat), servicii, personal de creaţie şi producţie româneşti.

Prezentarea (cu câte o fişă individuală ce conţine o amplă descriere filmografică) începe cu câteva filme pierdute, din 1911: Amor fatal (primul film românesc de ficţiune, scurt-metraj) şi Războiul 1877-1878, româno-turc (produs de Gaumont şi realizat de trupa Teatrului Evreiesc din Bucureşti). Urmează, cum e şi firesc, primul lung-metraj românesc de ficţiune: Independenţa României (1912). Apoi, din anii 20-30, sunt trecute în revistă alte filme pierdute în totalitate sau doar parţial (Ţigăncuşa de la iatac, Păcat, Manasse, Năbădăile Cleopatrei, Păcală şi Tândală la Bucureşti, Năpasta, Aşa e viaţa, Iancu Jianu, Ciuleandra, Ecaterina Teodoroiu, Trenul Fantomă, Se aprind făcliile), precum şi titluri care au fost mai norocoase şi s-au păstrat în arhive (Maiorul Mura, Visul lui Tănase, Bing-Bang). Din prima jumătate a deceniului patru nu se puteau omite nici comediile lui Jean Georgescu: O noapte furtunoasă („prima abordare filmică a universului comic al lui I.L. Caragiale”) şi Visul unei nopţi de iarnă (comedie lirică, cu elemente melodramatice şi happy end, ecranizare a piesei omonime de Tudor Muşatescu).

În mod convenţional, se consideră că primul lung-metraj de ficţiune al cinematografiei socialiste este Răsună valea (1949, regia: Paul Călinescu), despre care aflăm că în Bucureşti a avut premiera concomitent în 8 cinematografe şi că a lansat marşul ce dă titlul filmului – simbol al perioadei şantierelor de tineret. Urmează o lungă serie de producţii moralizatoare, „optimiste”, „de actualitate”, despre „lichidarea exploatării la sate” şi victoria „colectivizării”, unele (În sat la noi, Mitrea Cocor, Desfăşurarea, Nepoţii gornistului, Erupţia, Pe răspunderea mea, Valurile Dunării) purtând semnătura unor cineaşti talentaţi: Jean Georgescu, Victor Iliu, Paul Călinescu, Liviu Ciulei. Există însă, în deceniul al cincilea (marcat de drame sociale schematic-propagandistice), şi câteva excepţii. Pe de o parte, producţiile – ilustrative, declarative - realizate după I.L. Caragiale (Arendaşul român, Vizita, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Două lozuri, Telegrame). De asemenea, reuşesc să propună poveşti cinematografice interesante: Ciulinii Bărăganului (regia: Louis Daquin), La „Moara cu noroc” (regia: Victor Iliu, debut în lung-metrajul de ficţiune al excelentului operator Ovidiu Gologan) şi Viaţa nu iartă (regia: Iulian Mihu, Manole Marcus). Acesta din urmă avea să fie „una dintre primele încercări valoroase ale cineaştilor români de a stăpâni şi de a se exprima în limbajul filmic”, un „film al rememorării interogative şi elegiace în linia inovaţiilor noului val francez”.

Deceniul şase debutează cu o insolită dramă social-politică plasată în primăvara anului 1945: Când primăvara e fierbinte (opera prima, în lung-metraj, pentru documentaristul Mircea Săucan). Deşi susţinut de o campanie de presă apăsat favorabilă, regizorul este lovit imediat după premieră de o contracampanie declanşată de redacţia oficiosului de partid, Scânteia, printr-o discuţie în care filmul este etichetat drept „antiromânesc”, „nesocialist”, iar universul lui Mircea Săucan este acuzat drept „kafkian”. Intenţia de a bloca filmul nu reuşeşte însă şi va fi abandonată după intervenţia ministrului Culturii, Constanţa Crăciun. Toate celelalte filme realizate de Săucan ulterior nu vor mai trece de „furcile caudine” ale cenzurii: nici experimentul mult prea inovator (ca limbaj cinematografic) pentru a putea fi aprobat spre difuzare din Ţărmul nu are sfârşit, nici filmul-comandă a Ministerului Industriei Chimice Alertă (în care debuta, ca operator, Nicolae Mărgineanu) şi nici drama psihologică revoluţionară – ca limbaj filmic – dar cvasi-necunoscută (datorită interdicţiei de difuzare internă şi lipsei aprobării pentru difuzarea externă): Meandre.

Sunt punctate, de asemenea, şi alte momente de referinţă ale deceniului şase: Darclée (de Mihai Iacob), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu), S-a furat o bombă şi Paşi spre lună (de Ion Popescu-Gopo), Anotimpuri (de Savel Stiopul), Răscoala (de Mircea Mureşan), Zodia Fecioarei (de Manole Marcus), Gioconda fără surâs (Malvina Urşianu), Prea mic pentru un război atât de mare (de Radu Gabrea), o serie de filme populare (istorice, poliţiste, comedii sau de aventuri) precum şi două din cele mai reprezentative (şi premiate) titluri ale decadei: Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie) şi Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei). Selecţia se termină cu primul film românesc intrat pe ecrane în 1970: farsa tragică a lui Lucian Pintilie (regia) şi Horia Pătraşcu (scenariul), Reconstituirea. Difuzarea sa internaţională (în secţiunea „Quinzaine des réalizateurs” la Cannes, la Festivalul de la Pessaro-Italia, în Cehoslovacia etc.) reprezintă „anul zero al recunoaşterii cinematografului românesc modern în lume”.



Filmat în România. Repertoriul filmelor de ficţiune. Cinema şi televiziune. vol. I: 1911-1969

Cercetare filmografică de Bujor T. Râpeanu

Editura Fundaţiei PRO, Colecţia Universitatea Media

Bucureşti, România, 2004, 304 pag.

Friday, 13 November 2009

Gaşca lor

Atunci, înainte de 1989, se ştia clar cine iese preşedinte la alegeri, de pluripartitism nici nu putea fi vorba, totul era monoton, previzibil. Cam aşa cum e occidentul prezentat într-un banc cu Bulă din „anii ăia”: „N-ai nicio bucurie acolo, prea găseşti de toate…” La noi însă (în minunata „Epocă de Aur”) te putea face fericit o jumătate de franzelă (şi aia tare), un borcănel de iaurt, nişte „tacâmuri” (picioare de pasăre) etc. Prin urmare, la noi era de trăit, că aveai parte de asemenea bucurii, atunci când mai primeai câte ceva după ceasuri de stat la coadă.

Acum avem nu numai belşug în prăvălii (care se numesc, mai nou, supermarket, hipermarket, mall etc.), străzi luminate electric, o groază de bănci şi bancomate, dar şi mulţi prezidenţiabili. Dificultatea de a-l alege pe vreunul din ei e însă la fel de chinuitoare ca pe vremea Cetăţeanului Turmentat. Iar asta pentru că toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Sau nu sunt? Pentru că, iată, fanii discursului naţionalist, extremist, rasist, xenofob şi mitocan în cele din urmă, ştiu bine pe cine să (nu) aleagă. La fel şi nostalgicii după trandafiri şi după o „democraţie originală”. Şi totuşi: ce să mai spui – oricine ar fi alesul – decât că poporul român îşi merită soarta.

Nu ştiu de ce, cred că mai e cale lungă până să se descopere la vox populi acea demnitate şi acel destin asumat de care sunt capabile, după îndelungi strădanii, numai puţinele spirite nobile. Până una-alta, regizorul Cristian Mungiu, întrebat de un cotidian ce crede despre alegeri, despre politică, a pus punctul pe i: „Aş vrea să votez un partid format din inşi care se gândesc întâi la oameni şi pe urmă la ei şi la gaşca lor, dar astăzi cam toate partidele care au şanse să intre în parlament sunt o apă şi-un pământ: câţiva oameni care ar vrea să facă ceva, sufocaţi de o mare de şmecheri, incompetenţi sau hoţi.



A pianist

Printre tonele de cyber-situri găsesc şi acest blog dedicat unui tânăr pianist maghiar de aproape 30 de ani (născut la 23 noiembrie 1979). Îl cheamă Tamas Erdi şi – aflu dintr-o scurtă prezentare biografică – şi-a pierdut vederea ca urmare a unei supradoze de oxigen, pe când se afla în incubator (s-a născut prematur) – sounds so bloody familiar to me. La zece ani, Tamas a fost acceptat de Academia de Muzică din Viena. Acum are în repertoriu zeci de concerte pentru pian din literatura muzicală a lumii. A concertat, se pare şi în România, în Satu Mare.

Ne-ar place să-l întâlnim cumva pe acest om şi dacă aş crede în Santa Clause, l-aş ruga să ne intermedieze o întâlnire cu el undeva, cândva, the sooner the better. Mi-ar păcea să-l cunoaştem nu numai pentru a ne împărtăşi din rânduiala pregătirii sale profesionale, ci şi din perseverenţa cu care, nu mă îndoiesc, a ştiut să treacă peste pălăvrăgeala (şi maliţiozitatea) oamenilor pentru a se regăsi (şi desăvârşi) în/prin muzică. Cred că am avea multe de învăţat de la un astfel de om…



Innocence by default

Postura lui Theodor din această poză făcută de Raluca undeva în munţii Căpăţânii (în apropierea unei troiţe, alături de Monahul Varsanufie) îmi aminteşte deopotrivă de o povestioară din Pateric şi de primul meu an la catedră. Nu există bani care să-mi răscumpere seninătatea şi răbdarea de atunci. Acum, după multe rătăciri şi după multă uzură, am nevoie de efort ca să fiu îngăduitor. Atunci eram astfel by defalut, generozitatea şi îndelunga răbdare nu erau un remediu exterior, ci făceau parte organică din sângele meu, din felul meu de a fi. Astăzi, când caut să-mi potrivesc lăuntric părţile de puzzle mă hrănesc, pe cât pot, cu amintirea acelor ani în care totul părea că vine „de la sine”.

În ceea ce priveşte povestioara din Pateric, ea poate fi rezumată – în variantă demo – cam aşa: „Era un bătrân având un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând. Şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru ca de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” Nu o dată mă pomenesc că Theodor, asemenea ucenicului cel bun din Pateric şi asemenea dascălului entuziast ce eram la început de career, este rezerva noastră de răbdare, izvorul ce pare acum nesecat de tinereţe, de frăgezime, de îngăduinţă. De aceea, el este învingătorul. Noi, cei care, nătângi, am dobândit duritatea şi forţa prevestitoare de moarte, nu mai avem cum birui. Frăgezimea şi slăbiciunea lui însă exprimă prospeţimea vieţii.