„Am fost în meandre toată viaţa. Numai în meandre. M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus.” - se confesa regizorul şi prozatorul Mircea Săucan în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevǎruri. O carte cu Mircea Sǎucan, vorbind despre obstacolele „circuitului cotidian” cărora trebuia să le facă faţă. Dacă ar fi să-l credem pe Tarkovski, artistul niciodată nu lucrează în condiţii ideale. „Dacă ele ar exista, spunea regizorul care ne-a dat Andrei Rubliov, n-ar mai exista opera artistului, căci artistul nu trăieşte într-un spaţiu vidat. O anume presiune trebuie să existe. Artistul există tocmai pentru că lumea este imperfectă, iar arta – care se naşte într-o lume strâmbă - nu şi-ar avea rostul într-o lume perfectă în care omul nu ar mai căuta armonia, ci ar trăi pur şi simplu în armonie....” Captând consonanţe şi umori din „nouvelle vague”, din universul lui Antonioni, Godard, Fellini, Bresson sau Tarkovski, Mircea Săucan avea să le recompunână în armonii autohtone ce constituie o operă cinematografică aparte, inedită publicului cinefil, chiar şi celui avizat (Când primăvara e fierbinte – 1960; Ţărmul nu are sfârşit – 1962, Meandre – 1967; Alerta – 1968; O sută de lei – 1973), faţă de care factorii de decizie (mai-marii zilei) şi chiar unii critici oportunişti au arătat constant o încrâncenată opoziţie arbitrară - filmele sale au fost oprite de la difuzare (şi uneori chiar distruse) din motive de formalism şi / sau considerente de politică internă.
În cartea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Constantin Noica avea să anticipeze parcă – in nuce - stilul Săucan. Filozoful de la Păltiniş intuia acolo – fără să ştie – stilul pe care avea să-l deprindă Săucan, atunci când reproşa filmelor „cu subiect”, că „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului, când ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze; poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă...” În Meandre (despărţirea din gară; reconcilierea de pe malul mării între bărbatul matur şi tânărul ce vrea să ştie adevărul despre părinţii săi) şi O sută de lei (dialogul dintre cei doi fraţi în maşină după momentul furtului din alimentară; traversarea, întreită, a bălţii şi raidul cu maşina condusă de fratele cel mic după mărturisirea trădării fetei) Mircea Săucan avea să reia de două-trei ori aceeaşi scenă, fiecare reluare îmbogâţind-o progresiv în semnificaţii cu riscul de a-l dezorienta (cel puţin la prima vizionare) pe spectator.
Ce se întâmplă în Meandre? Nimic de neînţeles, nimic subversiv. Filmul prezintă – cu o „gramatică”, e drept, pretenţioasă, cu un limbaj cinematografic ce şi-a devansat cu mult momentul istoric în care a apărut – două concepţii diferite despre modul de a se realiza în viaţă a doi intelectuali (doi arhitecţi), care văd în mod diferit vocaţia lor demiurgică. O înfruntare abstractă cu victime concrete: o soţie ce renunţă la bǎrbatul pe care îl iubeşte (în favoarea unui soţ mai în vârstǎ, mai bogat, mai sigur, mai bine orientat politic) deşi va continua să-l reîntâlnească peste ani, un fiu care îşi pierde o vreme încrederea în sine (şi în părinţi), pentru a se reconcilia în final cu tatăl său. Marginalizarea şi scandalul următor premierei s-au datorat neaderenţei cu modul de cinema insolit practicat de Săucan, de o redutabilă forţă artistică. „Ce surprindea, fǎrǎ îndoialǎ, în 1967, şi surprinde şi azi – scria Iulia Blaga - este extraordinara modernitate a stilului. Meandre e un film foarte geometric, şi geometria lui se suprapune perfect peste acest univers fǎrǎ limite spaţiale sau temporale, din care aparatul decupeazǎ frânturi de feţe şi de obiecte, adevǎrata mǎrime a adevǎrurilor neputând fi cuprinsǎ cu privirea. Aproape fiecare cadru e perfect construit, e o geometrie poeticǎ, o poezie a formelor în alb şi negru, puţin dure, între care Sǎucan lasǎ loc formelor intermediare – griul aglomerându-se în diferite nuanţe, de la nisipul cenuşiu de pe plajǎ pânǎ la negurile din interioarele pe care eroii nu reuşesc, cu nici un chip sǎ le populeze.” Desluşirea stilului Săucan nu este deloc facilă, ea presupune o prealabilă „iniţiere” şi...curiozitate intelectuală din partea spectatorului. Meandre – arăta George Littera – „se dezvoltǎ în planuri foarte lungi care se întrepǎtrund într-un prezent-trecut şi un trecut-prezent. Sǎucan nu vrea sǎ povesteascǎ o istorie, nu pune în paginǎ evenimente, ci e interesat de stǎrile, de psihologia sinuoasǎ a eroilor, de jocul ei labil, de senzaţiile personajelor. „Povestea” trebuie sǎ fie articulatǎ de cǎtre spectator din numai câteva elemente şi acest lucru presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplǎrile, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopǎri, pe alunecǎri de spaţiu, pe translaţii temporale, un cinematograf care vorbeşte aluziv.” Alice Mănoiu remarca „ştiinţa compunerii şi recompunerii continue a construcţiei filmice, dinamice, arhitectura modernǎ, voita discontinuitate epicǎ, sugestivul flux al imaginilor agresiv-subiective (director de imagine: Gheorghe Viorel Todan), montajul inspirat urmǎrind cu voluptate caruselul senzaţiilor, al emoţiilor cǎrora le împrumutǎ un ritm de maximǎ expresivitate”, ca şi excelentele performanţe actoriceşti (Pǎlǎdescu, Pogonat, Maftei, Nuţu, Szeles) – „toate într-o orchestraţie regizoralǎ plinǎ de subtilitate, ce dau operei marca profundei originalitǎţi.” Amprenta inconfundabilă a stilului Săucan a atras - peste ani - şi elogiile lui Radu Ionescu: „Filmele sale nu stau alături de ale celorlalţi oameni, la fel si cărţile sale. La ele au acces oamenii cu har, oamenii tulburaţi de întrebări sau acei calofili care, pe întinsul unei câmpii sterpe, pot descoperi singura floare făcută chiar de mâna lui Dumnezeu. Atunci, cum se poate să nu-l iubeşti pe Mircea Săucan?”
Cu ce gând ne-am putea despărţi de Meandre? Poate cu amintirea atitudinii optimiste (consemnată în 1991) a inegalabilului teoretician şi estetician al filmului, care a fost George Littera: „Meandre e unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibe aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica – în curs de dezmeticire – va proceda la reexaminarea lucrurilor.”
8 comments:
Interesanta realizare pentru un film din 1965. Este unul din filmele care elucideaza intreaga poveste doar pe la sfarsitul cadrelor. Intocmai ca la 'Jacobs Ledder'. In pricipiu mi s-a parut destul de greoi de urmarit, si iti trebui ceva rabdare ca sa urmaresti si sa recompui piesele de puzzle pe care regizorul ti le livreaza cu nesat fara sa iti ingaduie decat la final o sansa sa le recompui in imaginea completa. Pacat, inca odata, ca nu se gasesc intr-un format mai bun.
Foarte faine sunt si cadrele de pe malul marii.
Asa mi s-a parut si mie. Este o realizare cu adevarat REMARCABILA. Si efortul (exercitiul gandirii, in fond) merita cu prisosinta. Acest film ro si cele asemenea lui se vor gasi si intr-un format DVD (sau post DVD) la parametri high quality atunci cand va aparea, in Romania, specia de oameni cu multi bani care sa inteleaga si sa iubeasca si sa investeasca (si) in filmele de aceasta factura. Deocamdata traim in era BD-urilor, a Haiducilor, a Comisarilor. Aceste filme (nu altele) sunt pe gustul nababilor zilei.
Eu cred ca cei care pazesc arhiva de filme nu stiu cum pot scoate un ban de pe urma acestor filme. Oricum asta e sigur ca ii intereseaza, sau cel putin ar trebui sa-i intereseze din moment ce sunt pusi acolo. Poate alta data, dar nu neaparat cu altii... Despre asta ne invata si Odiseea sau Confucius :) Si ei pe vremea lor aveau aceleasi nejunsuri.
Deci toate's vechi si noua toate
E clar ca de pe urma MEANDRELOR nu poate face castig. Oricum, nu atat cat vor comerciantii de azi care doresc sa aibe profit maxim in timp record. Ori, pana sa te dezmeticesti de valoarea poeziei din MEANDRE - chiar tu ai spus - e nevoie de timp, de "gestatie" si decantare, nu? Oamenii de la ANF si nu numai sunt pusi, cum bine stii, prin relatii si cu totul alte competente. Vocatia si dragostea de cinematograf (cu atat mai putin de cinemtograf poetic) nu sunt - nici pe departe - conditii la angajare.
De asta am zis si eu 'un ban'. Evident ca nu ar sparge gura targului cu filmele astea;) Dar mai sunt nostalgici care ar vrea sa revada nus'ce film de odinioara. Din 20 de milioane tot se gasesc cativa...
Oricum vara asta am auzi povesti din background-ul lumii filmului. Am stat cateva zile la mare la cineva care lucreaza la Buftea. Am intrebat daca ar putea sa imi scoata pe DVD filmele lui Saucan (am dat eu ca exemplu) dar a zis ca nu are sanse sa ajunga acolo.
In schimb Nicolaescu si le-a scos pe toate. E evident deci ceea ce zici de lupii vechi in haine noi.
Dar la urma urmei fiecare pasare pe limba ei moare
De buna seama ca lumea pe pamantul asta numit Romania este - oricat s-a parea de ciudat - mult mai variata, mai eterogena. Ca, daca ar exista bunavointa si profesionalism, s-ar putea scoate pe piata si altceva decat filmele aluia de care scrii tu (si altele asemenea). Insa aici nu se respecta gusturile minoritatilor. Majoritatea face legea. Suntem in tara OTV, in tara Comisarilor, a Vacantei Mari, a manelelor, a lui Viri si Monica, in tara lui Gigi si a Bahmutzencelor, unde spirituali sunt alde Buzdugan si Morar. Un'te crezi cu pretentii sofisticate si burgheze, de vrei pe DVD Mircea Saucan? In America? :)
Bineinteles ca fiecare pasare pe limba ei piere. Daca asta te consoleaza cu ceva.
Pai cum, pe tine nu te consoleaza? :)
Atata cat poate sa consoleze o astfel de "reabilitare" post-mortem. Totusi, cred ca omul asteapta (sau ar trebui sa astepte) si altceva de la viata. Pana la Campiile Elizee, e Pamantul...deocamdata.
Post a Comment