Binecuvântată fii, închisoare!

"Privindu-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea. Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzanie, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică. (…) Săvârşind faptele cele mai rele, înarmat cu argumente solide, eram convins că fac binele. Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui. Încetul cu încetul am descoperit că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat. (…)

- Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)"

Alexander Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol 2

Seminţele binelui

Oare când am tocat şi-am risipit fără folos

Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?

Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios

Pe sub arcadele templului tău.

Trufaşă, aţâţată din pagini de carte,

Mintea mea pipăia absolutul,

Toate tainele lumii păreau dezlegate,

Destinul părea maleabil ca lutul.

Sângele-n fierbere…Dulci nălucire vaporoase

Dansând dinainte-mi în calp curcubeu…

Demn, fără larmă, se spulberase

Cetatea credinţei în sufletul meu.

Dar acum, când o taină m-a smuls nefiinţei,

Ridicându-mă din colbul cernit,

Eu ud cu lacrima recunoştinţei

Cărarea ce mi-ai hărăzit.

Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,

Mi-am scris itinerarul cel viu,

Ci aura Graţiei Supreme,

Ce mi s-a arătat într-un târziu.

Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,

Umil între sclipiri diamantine,

Şi, o, Domn Slăvit al Luminii, iarăşi cred:

Tu, şi când te-am trădat, ai fost cu mine!

(Gânduri turnate în versuri rimate de Alexander Soljeniţân ca să le ţină minte până la plecarea din Gulag)

An evening with mother

Am fost toţi trei cu mama la un local destul de cosy şi-am mâncat peşte (noi) şi pui (mama). Terasa a fost open air şi, spre final, a venit un taraf (în formulă demo) să cânte cafe concert (Nat King Cole & Chaplin) şi populare (Maria Tănase & Ioana Radu). Am pus în paranteze (de-aş putea să-i dau delete for ever!) toată „grija cea lumească” şi a fost, in all, o seară-cadou (căci mama a împlinit 70 de ani) minunată. Pată de culoare: undeva lângă noi era o masă de gălăgioşi - nişte oameni corpolenţi (toţi unul şi unul) şi slobozi la gură. Când s-au ridicat să plece, în şir indian, aveau aerul că vor să ia în posesie localul. Parcă erau baştanii Gulagului despre care scrie Soljeniţân: „Au muşchi foarte bine hrăniţi, care fac rotocoale când se contractă. Îşi încredinţează pieile bronzate artei tatuajului, satisfăcându-şi astfel în permanenţă un apetit estetic, erotic şi chiar moral: pot contempla, privindu-şi unii altora piepturile, burţile, spinările, vulturi puternici aşezaţi pe o stâncă ori planând în tării; un lucitor (soarele) aruncându-şi razele în toate direcţiile; bărbaţi şi femei în împerechere, ca şi anumite organe ale plăcerii; şi deodată, sub inimă, Lenin sau Stalin, sau amândoi (dar asta are tot atâta valoare cât cruciuliţa pe pieptul unui borfaş). Uneori pot râde de un fochist şugubăţ care azvârle lopeţi de cărbune între două fese ori de o maimuţă dedată onaniei. Pot citi unul pe pielea altuia inscripţii familiare (…), chiar câte o morală modestă şi ieftină pe un braţ care a înfipt deja de zece ori un şiş între coaste de om: „Sfântă-i vorba mamei!” (Borfaşii au cultul mamei, dar unul formal, care nu implică şi respectarea poveţelor materne).” În afară de tatuajele cu Lenin şi Stalin care par old-fashioned (oare?), Soljeniţân mi se pare că a zugrăvit cu acurateţe look-ul & firea şmecheraşilor (sau, cocălarilor) de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Târziu, aproape de 10 p.m. ne-am văzut cu OB şi cu Mr. Bear în Piaţa Unirii. Acolo aveam să-i vădem pe Cosmin şi pe Crina pentru, cred, penultima oară. Era seara proiecţiei cu Home – filmul documentar pe teme ecologiste care a făcut valuri vara asta. Ne-am gândit iar la Cosmin, întrebându-ne: O, brother, where art thou? Brusc, dispariţia lui (trupul nu i-a fost găsit încă) m-a amintit nu doar de Spoorloos (excelentul thriller olandez de George Sluizer), ci şi de L’Avventura lui Antonioni.