Oare când am tocat şi-am risipit fără folos
Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?
Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios
Pe sub arcadele templului tău.
Trufaşă, aţâţată din pagini de carte,
Mintea mea pipăia absolutul,
Toate tainele lumii păreau dezlegate,
Destinul părea maleabil ca lutul.
Sângele-n fierbere…Dulci nălucire vaporoase
Dansând dinainte-mi în calp curcubeu…
Demn, fără larmă, se spulberase
Cetatea credinţei în sufletul meu.
Dar acum, când o taină m-a smuls nefiinţei,
Ridicându-mă din colbul cernit,
Eu ud cu lacrima recunoştinţei
Cărarea ce mi-ai hărăzit.
Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,
Mi-am scris itinerarul cel viu,
Ci aura Graţiei Supreme,
Ce mi s-a arătat într-un târziu.
Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,
Umil între sclipiri diamantine,
Şi, o, Domn Slăvit al Luminii, iarăşi cred:
Tu, şi când te-am trădat, ai fost cu mine!
(Gânduri turnate în versuri rimate de Alexander Soljeniţân ca să le ţină minte până la plecarea din Gulag)
No comments:
Post a Comment