Mother

„Cum vor fi copiii noştri?” – se întreabă Tarkovski. „În mare parte depinde de noi, dar şi de ei. Ceea ce trebuie să păstrăm viu în ei este strădania spre libertate. Şi asta depinde de noi. Oamenii care au fost născuţi în sclavie
găsesc că e foarte greu să se dezveţe de acest obicei.” Zerkalo / Oglinda, cel mai personal film al său, este ca o mărturisire. Drama pe care a trăit-o el în copilărie în urma despărţirii părinţilor săi va fi şi drama primului său fiu, pe care-l va părăsi atunci când se va căsători cu o altă femeie.
„Stau şi mă-ntreb dacă nu e preferabil divorţul atunci când nu mai e linişte într-o relaţie.” – îmi spunea deunăzi un amic ai cărui părinţi n-au divorţat pentru copii. Nu ştiu cum e mai bine, înclin să cred că cel mai bine e să nu se producă acea ruptură fatală după care nu se mai poate găsi drumul înapoi. În privinţa divorţului (înţeles ca second best) aş spune că da, e preferabil iadului ales ca soluţie de compromis (pentru ca să nu sufere, chipurile, copiii) câtă vreme părinţii, după ce s-au despărţit, nu continuă să se urască şi nu îşi varsă asupra copilului frustrările, supărările, nefericirea, fiecare dând vina pe celălalt pentru propriile-i eşecuri. Dar – Steinhardt are dreptate – „a vorbi respectuos despre adversari e semn de nobleţe”. Şi puţini nobili au mai rămas...
„Dragostea mea pentru părinţi nu este una activă” (Tarkovski). Şi totuşi, din această dragoste „neactivă” s-a născut unul din cele mai frumoase filme-eseu, filme-declaraţie de iubire pentru părinţi: sus-numitul Oglinda. Regizorul-fiu mărturisea: „Nu mă pot obişnui cu gândul că mama mea va muri. Îmi vine să protestez, să strig că ea este nemuritoare. Simt că trebuie să-i conving pe ceilalţi de individualitatea, de unicitatea ei.” Şi a folosit, ca argument, Oglinda. Ce este acest film-amintire, acest film-rugăciune? O asumare deplină a suferinţei până la starea de lacrimă prin care Tarkovski „caută iertarea, eliberarea din coşmarul trecutului, şansa devenirii ... o spovedanie care îl absolvă de suferinţele vechi, de umilinţele şi frustrările datorate fie omului, fie istoriei, fie întâmplării, fie destinului ... şi care, până la urmă îl duce la o contemplaţie calmă, vecină cu fericirea” (Romulus Rusan, Filmar).
P.S. Aproape de finalul din Nostalghia: O, mother...The air is that light thing that moves around your head and becomes clearer when you laugh.

Chess player

Vineri seara am ratat Uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de M. Glinka. Am prins doar Concertul pentru pian şi orchestră în re bemol major (de A. Haciaturian, la pian: Andreea Groszmuk) şi Simfonia a VIII-a în sol major, op. 88 (de A. Dvořak), în conducerea muzicală a lui Philipp Pointner. Am găsit pe youtube o înregistrare cu Uvertura lui Glinka şi mi-am făcut temele acasă, recuperând ceea ce am pierdut la concert. Melodia mi-e familiară. Cred c-am mai auzit-o întrun medley de hit-uri simfonice. Concertul lui Haciaturian m-a provocat niţel, e pentru alt nivel. Însă m-am delectat cu simfonia lui Dvořak.
După concert ne-am întors acasă împreună cu Tatiana. Claudiu a avut de lucru la un pod (din apropiere de Lugoj) care s-a surpat cu o zi în urmă. N-a fost nicio victimă. Just like that...Nu ştiu de ce mă simt tot mai departe de vremea în care mă hrănea (mană cerească, indeed) gândul că nu mi se poate întâmpla nicio nenorocire. Nu atât pentru c-aş fi fost, atunci, mai ready to die, ci pentru că pur şi simplu mă simţeam imbatabil şi zeu. Abia pe la, cred, 30 de ani aveam să încep să conştientizez prezenţa misteriosului campion la şah din Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete (de Ingmar Bergman) în imediata mea apropiere. Accidentul aviatic ultramediatizat din Paris (iulie 2000), în care s-a prăbuşit un Concorde, mi-a strecurat în suflet şi fobia de zbor şi o anume îndoială cu care – n-am de ales – trebuie să mă lupt cum pot...