Există, în Scripturi, câteva (şi nu puţine!) „puncte nodale” în care se coagulează parcă veacuri de înţelepciune. Unul dintre acestea este, cu siguranţă, şi pasajul despre mânie din Evanghelia după Matei. Astfel, oricine se mânie pe fratele său – şi frate, largo sensu, îţi este chiar şi semenul ale cărui valori pot să difere în mod substanţial de ale tale – vrednic este de osândă. Cu atât mai puţin este îngăduită expresia verbală a mâniei, prin rostirea de injurii (de vorbe grele ca „netrebnicule”, „prostule” sau „nebunule”). Iar cel care le proferează vrednic este de gheena focului. De ce? Pentru că suduind, zgâlţâie nu un demon, ci pe însăşi legiunea de demoni din persoana asupra căreia sunt îndreptate vorbele de ocară. Bătălia este departe de a fi „la vedere”, între două forţe egale. Este un război de „gherilă” cu – adesea – închipuitul nostru duşman şi o inutilă măcinare de nervi. De aceea îndemnul la smerenie este cuminte şi cu dreaptă socotinţă adresat celor cu răbdarea pusă la încercare. Cine are urechi de auzit să priceapă.
Cutremurătoare sunt apoi amendamentele referitoare la „privirea vinovată” (fără luare-aminte), la „slobozenia vederii” cea pierzătoare (ucigătoare) de suflet. Şi îndemnul iubirii de vrăjmaşi, de a binecuvânta pe prigonitori – ca semne de restaurare, de „înviere” din întunecimea păcatului (înţeles ca „încremenire în proiect”, ori proiectul – pentru fiecare – se cheamă desăvârşire sau devenire întru fiinţă). Căci – suntem asiguraţi – numai aşa primim „cetăţenie” în Împărăţia Tatălui Celui din ceruri, care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Aceasta, ni se spune, este calea cea strâmtă spre desăvârşire pe care – transformându-ne (metanoizându-ne) eul – suntem chemaţi a umbla. Şi iar ajungem la importanţa asumării unui „sistem” (a unei rânduieli) până şi (sau mai cu seamă) în această lume libertină ultra-relativistă şi tot mai pluralistă. Fără asta sfârşim ca Simion al Deşertului din filmul omonim al lui Buñuel: după nevoinţe aspre care au durat şase ani, şase luni şi şase zile, ajunge să fie biruit de nurii unei femei şi, luat fiind pe sus de un supersonic (printr-un efect suprarealist), eşuează lamentabil în fumul de ţigară şi ritmurile îndrăcite ale unei discoteci din … Manhattan.
