Killjoys

Citesc în Mount Athos. Renewal in Paradise despre pustia Athosului, din sudul peninsulei. Locuri aspre, chilii pitite-n stânci, pusnici care se retrag acolo, se nevoiesc şi vieţuiesc, în deplină singurătate, câte cincizeci de ani şi mai bine. Oameni care fug de lume pentru a se întâlni – prin rugăciunea neîncetată, prin post, prin despătimire - cu Însuşi Dumnezeu. Straşnic mecanism de spiritual maintanence trebuie să mai aibe anahoreţii aceia. Care, culmea, nu se plâng ba de una ba de alta, nu fac fiţe, nu reproşează celor din jur (rudelor mai întâi) că i-au uitat, că nu mai au nevoie de ei, că sunt ai nimănui.

Dincolo, peste ameţitoare văi, în cotloanele stâncilor şi prăpăstiilor unite doar de-un cablu şi-un scripete, oameni înduhovniciţi cu asupra de măsură se simt cu adevăraţi fericiţi fără să aibe parte de telefoanele politicoase sau de vizitele de curtuazie ale nimănui. Noi, aici în lume, suntem adevăraţii killjoys (ucigători de bucurie, feţe stafidite de răutate şi ranchiună fără vreun motiv, chiar şi fără să fi ajuns neapărat la bătrâneţe), iar ei sunt cei care nu citesc, ci trăiesc de-a pururi jurnalul fericirii de-a fi oameni desăvârşiţi.

Printe aceştia sunt câţiva pustnici care păstrează hamletian (sau e viceversa, şi Marele Will a împrumutat găselniţa cu craniul lui Yorick din scrierile Părinţilor sau poate alte scrieri, precreştine, şi mai vechi?) zeci de cranii ale predecesorilor, pe câte un raft. În semn de memento mori, desigur. Cum se mai urcă unul la cer, cum i se decupează craniul din schelet (la exhumare, după o vreme) pentru a-i fi adăugat la mulţimea existentă...

Evanghelia îndoielii

„Ştiu de ce fug, dar nu ştiu ce caut!”, scria Montaigne în Eseuri-le sale, despre cel ce călătoreşte. În Religulous (2008), un documentar în straie de road movie (ilar pentru unii, blasfemiator pentru alţii), Bill Maher - producător, scenarist şi neastâmpărat jurnalist - călătoreşte prin diferite „locuri sfinte” din Italia, Israel, Marea Britanie, Florida, Missouri, Utah etc.

De ce anume fuge Bill Maher aflăm încă de la început: de măştile lui homo religiosus – aşa cum le percepe un stand up comedian al cărui umor sardonic se intersectează, nu o dată, cu replicile tăioase şi haioase à la Woody Allen. Spre ce anume se îndreaptă şi cum ar arăta lumea ideală pentru el? Spre nicăieri, după cum spune şi cântecul lui Talking Heads (Road to Nowhere) lipit de genericul final. Iar lumea sa ideală ar arăta – e uşor de ghicit - fără religie. Dar o lume fără religie (religii) e greu de închipuit. Teritoriul e foarte alunecos - John Lennon a încercat să şi-o imagineze („no heaven”, „no hell below us”, „no countries”, „nothing to kill or die for”, „no possessions”, „no need for greed or hunger”, „and no religion, too”) şi a plătit cu viaţa revolta sa. În plus, se ştie că şi militantismul antireligios se poate uşor transforma într-o religie. Iudaismul, creştinismul, islamismul, mormonismul, scientologia, practicile păgâne şi religiile egiptene sunt luate pe rând în tărbacă de Maher în Religulous. Peste aderenţii acestor religii este aşezată – invariabil şi fără nuanţare - aceeaşi etichetă: crazy. Naratorul şi-a găsit şi-un aliat de nădejde, cu patalama, în Dr. Andrew Newberg (un neurolog) care îi confirmă bănuiala: „Religia este o tulburare de natură neurologică.”

De ce atâta înverşunare împotriva religiei? Pentru că somnul raţiunii – propovăduieşte agnostic şi revoltat acest auto-proclamat „evanghelist al îndoielii” - naşte nu doar monştri, ci şi devastatoare războaie. Toate religiile sunt „extrem de dăunătoare progresului omenirii”, „e ca şi cum ai vinde un produs invizibil”, „dau naştere terorismului nuclear” ş.a.m.d. O observaţie, aici. Se pomeneşte în câteva rânduri – apropo de pericolul totalitarismului şi al fanatismului religios ori politic - despre dezastrul Holocaustului, dar nu se suflă o vorbă despre fenomenul Gulag din imperiul ateu (nota bene!) cârmuit de un convins prigonitor al religiilor. (Nu se spune nimic nici despre rolul jucat de credinţa aceea paradoxală, tainică, restauratoare, ce a salvat atâtea vieţi de la disperare în vremuri de bejanie, dar aceasta ar fi un alt subiect de discuţie, ce nu ar face oricum rating la un film.)

Simplificator şi tezist, Religulous este cosmetizat „ca la carte” cu poante isteţe şi replici quick, cu scurte inserţii de arhivă (ce punctează idei, observaţii, teze), cu interviuri luate la diverşi lideri (şi formatori) de opinie sau pur şi simplu umor oameni simpli prin care se urmăreşte scoaterea la iveală a convingerilor absurde îmbrăţişate de toţi cei ce se consideră oameni religioşi. De fapt, ceea ce pare să-l scandalizeze pe Maher este nu atât religia „în sine”, cât activismul religios - triumfalist, lozincard şi ipocrit - al celor ce, din considerente mai degrabă politice, abuzează cum îi taie capul de un verset sau altul din Biblie. Fără nicio urmă de simţ al ridicolului, de unde şi titlul filmului, o combinaţie între religious şi ridiculous.

În fond, Biblia este Cartea Bisericii, care – prin adunări (sinoade) ecumenice – a redactat-o, a formulat canoanele scripturale, iconografice etc. şi care, în fine, constituie cadrul firesc în care această „Carte a Cărţilor” se cuvine tălmăcită, desluşită, trăită. „Contextul dă textul” – spunea Constantin Noica. Însă nu Biblia în sine (qua Carte a Bisericii) este ridiculizată de Maher, ci felul (contextul) în care anumite pasaje răzleţe, luate mot à mot din această vastă antologie de cărţi, au devenit pentru mulţi „literă de lege” şi prilej de a mai înfiinţa un club sau o bisericuţă, de a arunca anateme „infidelilor”, „ereticilor”, „apostaţilor”. Nu ideea de mântuire/desăvârşire/izbăvire prin suferinţă şi dobândirea smereniei (imitatio Christi) îl irită pe Bill Maher, ci acea „self-fulfilling prophecy”, acea aroganţă şi îndreptăţire de sine pe care-o întâlneşte la tot pasul, în parcurile tematice cu subiecte biblice (vezi, referitor la acest subiect, replica inteligentă a lui Denis Arcand în Jésus de Montréal), în fenomenul răspândit (în SUA) al tele-evanghelismului, în impostura practicată fără de ruşine peste tot în lume cu Biblia în mână etc.

Prin revolta sa viscerală, Bill Maher aminteşte de Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Louis Bunuel – ca să pomenim doar câteva nume de iconoclaşti celebri. Ce au cu toţii în comun? Acelaşi nefast context puritan care, în loc să le îmbisericească mintea, i-a depărtat din ce în ce mai tare de o biserică pe care o găseau înfricoşătoare şi plictisitoare. Practic, Maher (jumătate evreu, jumătate catolic) a fost victima unei „cateheze” agresive şi sardonic de legaliste, cu totul străină de orice „dreaptă socotinţă”, de orice happy medium. „Când mă gândesc la copilărie, îmi spun că biserica nu avea nicio relevanţă în viaţa mea. Superman şi baseballul însă aveau.” Dez-bisericirea a fost, pentru el, „schimbarea la faţă” (avea 13 ani), dar „luminarea” i-a venit nu din strălucirea taborică transfiguratoare, ci din înţelepciunea lumească – războinică, anticlericală şi raţionalistă - a iluminiştilor.