Sunday 13 December 2009

Beloved nightmare

Cu două zile în urmă am fost la serbarea de Crăciun organizată la şcoala lui Theodor. Din clasa lui au fost opt (din cei nouă elevi) prezenţi. Plus părinţi, bunici şi guests. Theodor a fost ultimul care a recitat o poezie. Iar una din colegele lui, depăşind cu mult rimele stereotipe rostite în general de Crăciun, a spus nişte versuri de o profunzime uluitoare prin care îl ruga pe „Moşul darnic şi bun” să nu-i aducă bomboane, acadele, stafide şi nuci atunci când vine la ea, ci – surpriză – să-i dăruiască „un colţ de cer senin”. Puţin mai târziu aveam să aflu că această fetiţă stă acum la internat, datorită unor probleme de familie (părinţii s-au despărţit).

Ne-am bucurat să participăm la îmbisericirea încă unui prunc, într-un loc în care cerul pare a se pogorî pe pământ (bisericuţa de la Poliţie din urbea noastră), unde ne-ar plăcea şi nouă să ne botezăm copiii when the right time comes. Păcat că a căzut în desuetudine acest obicei de a participa – cu mic, cu mare - la „îmbrăcarea în Hristos” a pruncilor. La urma urmei, este „punctul zero” al existenţei noastre în Biserică, pentru fiecare dintre noi. (Dacă, desigur, nu am ieşit din rânduiala străbunilor.) Spre el suntem chemaţi să revenim. Aceasta-i, până la urmă, minunea minunilor: metanoia, „făptura cea nouă”, the return to innocence. Şi iar ajungem la Dostoievski şi al său final de epilog de neuitat din Crimă şi pedeapsă. Acolo începea „o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”…

Tot azi am mai avut o mare bucurie. Un cotidian care scoate săptămânal DVD-uri cu filme româneşti a mai publicat un film drag mie: Prin cenuşa imperiului (1976). Port în suflet – nu, nu e patetic – acest film de peste 30 de ani. Atunci aveam să-l descopăr pe Gheorghe Dinică în, probabil, cea mai mare creaţie a sa din cinema. Însă dincolo de recitaluri actoriceşti, Cenuşa…mai are şi alte atu-uri: povestea picarescă a lui Zaharia Stancu (luată din romanul său, Jocul cu moartea), imaginea lui Dinu Tănase (inclusiv compartimentele: costume, decoruri) şi muzica lui Radu Şerban. Există, în acest road movie, şi idealişti (comunişti sau simpatizanţi ai ideologiei bolşevice a „omului nou”), soldaţi revoltaţi, şi „oameni de omenie” mai mult sau mai puţin convingător interpretaţi de Gabriel Oseciuc, Irina Petrescu, Elena Albu, Ştefan Sileanu, Cornel Coman, Ernest Maftei, Florina Cercel, Boris Ciornei ş.a. Dar după atâţia ani, figura cea mai vie rămâne tot a Diplomatului jucat de Dinică – această lichea oportunistă, fără caracter şi fair play, descurcăreţ fără scrupule în orice situaţie. Într-un anumit sens, din toată tipologia de personaje din cartea lui Stancu şi filmul lui Andrei Blaier, peste ani avea să se impună – în viaţa de zi cu zi a lumii clădite pe „cenuşa imperiului” – amoralul Diplomat. El este „omul zilei” evergreen, iar România pare – more than ever - un paradis al Diplomaţilor. (Şi al unui număr mult prea mare de semidocţi cu diplome, însă asta-i altă problemă). Pentru ceilalţi, mai puţin diplomaţi, mai puţin şantajabili, mai demni şi mai fair, paradisul acesta are – nu o dată - înfăţişare de infern. Vorba lui Lucian Pintilie: Romania, my beloved nightmare.