1993 – o vară de neuitat. Stepfather CT (avea vreo 68 de ani) fusese internat de vreo câteva ori în spital datorită anginei sale pectorale. L-am vizitat în salonul de la ASCAR. Alături de el se afla un bărbat FSN-ist (ca şi el) ce a început să denigreze familia regală: refrenul cu lingourile de aur cărate de rege în acel fatal decembrie 1947 etc. CT a intervenit în discuţie şi i-a zis colegului său de salon că nu simpatizez cu puterea de atunci, că adică nu sunt „de-al lor”. Întors acasă, într-o seară, eram în jurul televizorului. Apare PM de atunci (Văcăroiu, parcă) şi-l înjură. Cum îi ştiam patima cu care apăra partidul „democraţiei originale” (vorba lui Mircea Daneliuc din Patul conjugal), am ieşit din cameră cu-n sentiment înăbuşit de silă. A doua zi dimineaţa (era 6 iunie) m-am trezit mai devreme că aveam o restanţă la filosofie. M-am dus să-mi încălzesc laptele şi, auzindu-l că se bărbiereşte în baie, am amânat şi m-am retras la mine în cameră. Peste câteva minute revin în bucătărie: ibricul cu laptele meu era pus la încălzit pe aragaz. El îl pusese. La plecare, aproape că m-am strecurat fără să îl salut. Dar mi-am amintit de gestul său şi am îngăimat un „Săru’mâma”. El, cu ochii în pământ, ca şi cum şi-ar fi simţit sfârşitul aproape, mi-a răspuns printre dinţi la salut c-un „Servus”. În ziua aceea am luat o notă bună (8 parcă) la examenul de filosofie cu un profesor ultracontestat de studenţi (o pacoste), iar CT a stat în soare – aşa presupunem - pe terenul ce-l aveam la vreo 50 km de oraş. Acolo îi plăcea să cultive zarzavaturi. A ţinut morţiş să meargă, chiar în acea zi, să culeagă din cartofi gândacii de Colorado. Soarele arzător îi va fi făcut rău şi peste noapte a murit.
În ziua următoare decesul ne este comunicat prin telefon. Am ajuns în scurtă vreme la faţa locului. Era în genunchi, acoperit cu o pătură, şi se ţinea c-o mână de gard. Probabil a căzut în timpul unei crize de inimă. A ajuns, evident, pe catafalc şi apoi în mormânt. În ciuda numeroaselor noastre neînţelegeri (aveam temperamente diferite) şi ranchiunei pe care i-o purtam, mă gândesc la el cu multă duioşie. Era, în felul său, un om dintr-o bucată. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Cum te prindea că umbli cu fofilica îţi întorcea spatele şi te trimitea numaidecât la origini. „Io nu-s dus de multe ori la biserică!” – îi plăcea să spună. Cu toate astea, în „ultimul act” al vieţii a început să meargă la slujbe şi – lucru pe care n-am putut să-l înţeleg – îşi făcea cruce ori de câte ori se aşeza la masă. Acum, când se întâmplă să ajung la slujbele dintr-o foarte dragă biserică din urbe (pentru noi e the second best) sunt, fără să conştientizez, foarte aproape de locul în care (ca „domn cătănesc” – vorba lui bunică mea) a muncit vreme de aproape 30 de ani. Ce-ntâmplare: şi capela unde ne-am aciuit se află tot într-un loc cu multe amintiri - în incinta liceului copilăriei mele, unde mama şi-a petrecut vreo cinci ani din viaţă. Pitbull are dreptate: „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!”
Pe 17 mai îşi sărbătorea ziua de naştere. În chema Constantin. Ceea ce ştiu şi simt cu tărie este că aş vrea să-l mai întâlnesc somewhere in time, aşa cum îl întâlnesc în orice caz în vis, însă mi-aş dori să fie for real. La urma urmei, şi-a dat toată silinţa să-şi intre cât mai bine, mai deplin în rol. Acela de stepfather.
