Saturday 16 May 2009

O vară de neuitat

1993 – o vară de neuitat. Stepfather CT (avea vreo 68 de ani) fusese internat de vreo câteva ori în spital datorită anginei sale pectorale. L-am vizitat în salonul de la ASCAR. Alături de el se afla un bărbat FSN­-ist (ca şi el) ce a început să denigreze familia regală: refrenul cu lingourile de aur cărate de rege în acel fatal decembrie 1947 etc. CT a intervenit în discuţie şi i-a zis colegului său de salon că nu simpatizez cu puterea de atunci, că adică nu sunt „de-al lor”. Întors acasă, într-o seară, eram în jurul televizorului. Apare PM de atunci (Văcăroiu, parcă) şi-l înjură. Cum îi ştiam patima cu care apăra partidul „democraţiei originale” (vorba lui Mircea Daneliuc din Patul conjugal), am ieşit din cameră cu-n sentiment înăbuşit de silă. A doua zi dimineaţa (era 6 iunie) m-am trezit mai devreme că aveam o restanţă la filosofie. M-am dus să-mi încălzesc laptele şi, auzindu-l că se bărbiereşte în baie, am amânat şi m-am retras la mine în cameră. Peste câteva minute revin în bucătărie: ibricul cu laptele meu era pus la încălzit pe aragaz. El îl pusese. La plecare, aproape că m-am strecurat fără să îl salut. Dar mi-am amintit de gestul său şi am îngăimat un „Săru’mâma”. El, cu ochii în pământ, ca şi cum şi-ar fi simţit sfârşitul aproape, mi-a răspuns printre dinţi la salut c-un „Servus”. În ziua aceea am luat o notă bună (8 parcă) la examenul de filosofie cu un profesor ultracontestat de studenţi (o pacoste), iar CT a stat în soare – aşa presupunem - pe terenul ce-l aveam la vreo 50 km de oraş. Acolo îi plăcea să cultive zarzavaturi. A ţinut morţiş să meargă, chiar în acea zi, să culeagă din cartofi gândacii de Colorado. Soarele arzător îi va fi făcut rău şi peste noapte a murit.

În ziua următoare decesul ne este comunicat prin telefon. Am ajuns în scurtă vreme la faţa locului. Era în genunchi, acoperit cu o pătură, şi se ţinea c-o mână de gard. Probabil a căzut în timpul unei crize de inimă. A ajuns, evident, pe catafalc şi apoi în mormânt. În ciuda numeroaselor noastre neînţelegeri (aveam temperamente diferite) şi ranchiunei pe care i-o purtam, mă gândesc la el cu multă duioşie. Era, în felul său, un om dintr-o bucată. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Cum te prindea că umbli cu fofilica îţi întorcea spatele şi te trimitea numaidecât la origini. „Io nu-s dus de multe ori la biserică!” – îi plăcea să spună. Cu toate astea, în „ultimul act” al vieţii a început să meargă la slujbe şi – lucru pe care n-am putut să-l înţeleg – îşi făcea cruce ori de câte ori se aşeza la masă. Acum, când se întâmplă să ajung la slujbele dintr-o foarte dragă biserică din urbe (pentru noi e the second best) sunt, fără să conştientizez, foarte aproape de locul în care (ca „domn cătănesc” – vorba lui bunică mea) a muncit vreme de aproape 30 de ani. Ce-ntâmplare: şi capela unde ne-am aciuit se află tot într-un loc cu multe amintiri - în incinta liceului copilăriei mele, unde mama şi-a petrecut vreo cinci ani din viaţă. Pitbull are dreptate: „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!”

Pe 17 mai îşi sărbătorea ziua de naştere. În chema Constantin. Ceea ce ştiu şi simt cu tărie este că aş vrea să-l mai întâlnesc somewhere in time, aşa cum îl întâlnesc în orice caz în vis, însă mi-aş dori să fie for real. La urma urmei, şi-a dat toată silinţa să-şi intre cât mai bine, mai deplin în rol. Acela de stepfather.

More music treats

Start la Timişoara muzicală. În deschidere, Cântecele Anotimpurilor, cantată pentru cor de copii şi orchestră de Constantin Râpă: „muzica este adecvată spiritului liber şi jucăuş al copiilor” (descriere aparţinând compozitorului). Apoi Concertul pt. vioară şi orch. de Sibelius (la vioară Corina Belcea) – la final, aplauze prelungite. După pauză, Le Sacre du printemps de Stravinski. Forţa muzicală ce se dezlănţuie pe parcursul interpretării acestei lucrări este uriaşă. La premieră, a şocat criticii, cae au huiduit-o. Ca apoi, după ce a reintrat în repertoriu, aceiaşi critici să o aclame ca fiind o capodoperă a muzicii. Ropote de aplauze au răsplătit şi aseară prestaţia orchestrei Filarmonicii din Timişoara şi mai ales a percuţioniştilor.

Pitbull (Mihnea Columbeanu), cu care am stat la taifas pe teme de film românesc vinerea şi sâmbăta trecută, ţine să ne împărtăşească (referindu-se la recenta sa vizită la Timişoara cu ocazia Timi-short-ului): „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!” Cât e de adevărat...