Saturday, 30 May 2009

Hard rock

Amicul meu Lucian Mircu îşi încheie cel mai recent articol dintr-un fel de Time Out de Timişoara astfel: „La cinema e bine să mergi cu personalul, nu cu rapidul.” Aluzie la spiritul de fast forward al filmelor americane contemporane (că doar Hollywood-ul a cucerit lumea, nu?), dar şi la ritmurile mai lente, mai de tren personal, din filmele europene (sau de aiurea) ne-americanizate, ne-hollywoodizate. Energia demenţială din veacul ăsta e mai degrabă de tip rock (chiar hard rock), astfel că puţini îşi mai pleacă urechea şi-şi mai îndreaptă privirea spre „antichităţi”, spre ceea ce a fost cândva, once upon a time, în cinema. Dar numai în cinema? Să nu uităm că, bolnav de viteză, sfârşitul de veac XX ne-a pus în mână telecomanda. Mai departe îşi desăvârşeşte lucrarea el, cârcotaşul ascuns în coarnele antenelor TV.

Un sondaj de opinie de acum fix 30 de ani (publicat în Magazinul Estival Cinema 1979) arăta că televizorul este „un izvor de cunoaştere, de cultură, şi dezvoltare”, iar unii din cei intervievaţi spuneau: „Nu aş încerca să trăiesc fără televizor, ci mai curând aş încerca să trăiesc raţional cu televizor.” Hmmm... Asta se putea în condiţiile în care TVR avea doar două canale, din care doar unul cu acoperire în întreaga ţară, canalul 2 având o emisie redusă (Bucureşti şi împrejurimi). Programul de circa 12 ore pe zis (care, până în 1989, au devenit ... 2 ore pe zi) era strict controlat de cenzură. Nu era loc pentru violenţă (nu din aceea patologică de tip hardcore, difuzată azi în prime time, dar nici măcar pentru un film aşa-zis violent precum Reconstituirea lui Pintilie), pentru erotism şi nuditate, pentru limbaj licenţios şi pentru multe altele. Un alt telespectator pleda pentru folosirea civilizată a vizionărilor: „Să nu aruncăm vina pe televizor! Nu el e de vină dacă nu mergem la film sau nu citim sau nu mergem la expoziţii! Noi suntem de vină!” ... Încă o dată: erau, atunci, infinit mai uşor de suportat smintelile din unicul program al Televiziunii Române ori din cele câteva programe - ce-i drept, mult mai diverse, mai provocatoare - emise de televizunile ţărilor „vecine şi prietene”. Să navighezi acum prin jungla canalelor comerciale (când derizoriul, violenţa şi vulgaritatea duse până la extrem sunt suverane) şi să-ţi păzeşti sufletul de toate iluziile – care de care mai seducătoare – stârnite de plasma televizorului e cu neputinţă.

Folosirea civilizată atelevizorului e, dacă nu imposibilă, cu siguranţă foarte anevoioasă, acum când mesajele subliminale te seduc oriunde-ai zapa. Nu numai la cinema, dar şi la televizor mergem acum cu rapidul. Frenezia diabolică a ritmului gen MTV (filme şi chiar emisiuni de ştiri de super-acţiune, emisiuni de super-divertisment) te pregăteşte pentru pulsaţia fast forward a internetului, iar sirenele virtuale – vezi Zapping-ul lui Cristian Mungiu - te transformă, inevitabil, într-un voyeur. În joc nu e altceva decât integritatea sufletului nostru, cel atât de vulnerabil câtă vreme ochii noştri nu contenesc să vadă deşertăciuni (şi spurcăciuni şi sminteli fără număr), căci slobozenia – ne-o spun atât de limpede Părinţii Bisericii, în Pateric – omoară sufletele.

Mistuitoarea ta dorinţă

Secvenţa finală din Stalker (1979): Marta, fetiţa Călăuzei stă la masă şi citeşte dintr-o carte groasă, în care se pot zări numeroase bookmarks. Pe masă sunt trei pahare: unul gol, unul cu băutură şi unul cu resturi. Fetiţa închide cartea şi ridică ochii, ca şi cum ar încerca să memoreze nişte versuri (pe care tocmai le-a citit?). Se aude o voce de femeie recitând:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Peste aproape 30 de ani, controversata muziciană Björk se inspiră din versurile lui Fiodor Tiutcev folosite de Tarkovski drept coda filmului său. Rezultatul: piesa The Dull Flame of Desire (feat. Antony Hegarty) inclusă pe albumul solistei din 2007, Volta.