Social ties

Azi am făcut, cu unii din elevii mei, două texte despre social ties. Morala: cu cât avem legăturile mai strânse (cu familia, cu prietenii, colegii de muncă etc.), cu atât sunt mai mari şansele să trăim mai mult. Adică să fim mai puţin deprimaţi, că, vorba aia, avem rude, prieteni, cunoştinţe cu care suntem în comuniune, deci avem pentru cine trăi. Unii din elevii mei (chiar eminenţi la engleză) mi-au mărturisit că, la cei 17 ani ai lor, simt că nu au pentru cine (sau pentru ce) trăi, că trăiesc doar cu speranţa că vor avea money, money, money şi astfel vor putea să-şi cumpere fericirea. Că aşa au auzit ei: oamenii bogaţi sunt fericiţi. (Cine să le sădească idealuri în această babilonie?)

Mi-am amintit involuntar un clip trimis de Raluca pe mess cu câteva săptămâni în urmă. Un tip stă pe o bancă şi-n spatele lui e un zgârie–nori. E cuprins de reverie şi, lângă el, se aşează un personaj ciudat într-o mantie neagră, cu o coasă-n spate (ca în A şaptea pecete de Bergman ori ca-n parodia lui Woody Allen, Love and Death şi – de ce nu? - ca-n Ivan Turbincă al nostru) şi-i arată cu deştu ridicat în sus ce i se pregăteşte: un obiect greu (un amoraş din ghips) în cădere liberă ce urmează să-l strivească – în câteva secunde - pe nefericitul visător. Acesta însă, tot involuntar, vede – cu ochii minţii – cele mai frumoase clipe din viaţa sa, imortalizate de memoria lui afectivă sub forma unor clipuri şi a unor poze. Succesiunea galopantă de imagini (pretext pentru a face reclamă la remumita firmă Virgin) îl va ului şi obosi însă pe nedoritul mesager, care adoarme pe propria-i coasă. Catastrofa, cum ar veni, se amână.

Altfel spus: timpul folosit cum se cuvine şi cu voie bună alături de cei dragi (înregistrat şi bine păstrat în sertarele tainice ale memoriei noastre) ne va salva şi va birui până şi moartea.

Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor (Premiul de regie la Cannes, 1965), este motivată – susţine autorul ei, Virgil Petrovici – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”. Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine nu doar scenariul (decupajul) regizoral, ci şi o fişă de creaţie cinematografică pentru regizor, un palmares, numeroase interviuri şi cronici precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu.

Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Migala muncii sale – „şi poezie şi pictură” - atente la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (uneori, la aranjarea luminii pentru un prim-plan de câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore), este evocată într-o serie de interviuri şi cronici. Operatorul însuşi spune, în ultimul interviu pe care l-a acordat (publicat în volum): „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.” Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (scenograful Giulio Tincu, inginerul de sunet Anuşavan Salamanian, compozitorul Theodor Grigoriu, monteurii Dan Naum şi Yolanda Mîntulecu, actorii Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.

Teoreticianul de film George Littera semnalează „construcţia interioară de o rigoare şi o puritate rar întâlnite în filmele noastre, derivând din precisa geometrie în care sunt expuse motivele, temele, din ridicarea unor întregi arhitecturi de raporturi semnificative, înalt simbolizatorare”. Unul din criticii vremii, Ecaterina Oproiu, remarca „gravitatea regizorului” şi refuzul său dezinvolt „de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o senzaţie „de greu”, o gravitate „uneori nordică” şi impresia că „ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.

Cartea lui Virgil Petrovici a fost scrisă şi publicată într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de realizatori (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Nae Caranfil ş.a.) la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit, şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de criticul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”

Virgil Petrovici – Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, 228 pag.