Monday 31 May 2010

Occident

Filmul lui Cristian Mungiu din anul unu al mileniului trei avea să fie cea dintâi comedie românească, fără tuşe groteşti, fără tonuri sordide, inspirată din tranziţia post-1990. Dacă trecem peste E pericoloso sporgersi (debutul lui Nae Caranfil, cu care este foarte înrudit sub raport stilistic şi chiar tematic), am putea spune că Occident este prima comedie inteligentă realizată în România de la Noaptea furtunoasă a lui Jean Georgescu. Filme cu umor – mai mult sau mai puţin bulevardier, grosier sau revuistic – s-au mai făcut, e drept, însă niciodată până la Occident umorul blajin (dar nu mai puţin savuros), de tip ceh nu a devenit substanţa şi seva unui film.
La scurtă vreme după premiera din anul 2002, revista Elle publică scenariul acestui film. Dialogurile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care le regăsim în film. Textul lui Cristian Mungiu anunţă o poveste cinematografică inedită. Atmosferă pare desprinsă din lumea lui Forman şi Menzel, mai degrabă decât din creaţia corozivă a lui Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc. Şi tocmai această atmosferă insolită face deliciul filmului. Dar âtat scenariul Occidentului, cât şi filmul pe care l-a generat, sunt acea floare care – prin filmele lui Mungiu, Puiu, Porumboiu, Nemescu – aveau să aducă primăvara în cinematografia românească.
Ce nu se vede şi nu se aude în varianta scrisă a Occidentului? În primul rând actorii, aleşi – toţi – pe sprânceană. Apoi plastica lui Vasile Vivi Drăgan, al cărui ochi surprinde nu doar mizere cămine de nefamilişti, ci şi mall-uri şi cartiere de lux. Şi interioare de McDonald’s, pentru că „s-au făcut şi lucruri frumoase, acesta-i adevărul”. În fine, un bun câştigat al filmului este inserţia ironică, în coloana sonoră, a cântecului „Noi în anul 2000”. Luci şi Mihaela, care fuseseră pionieri pe la jumătatea anilor 70, se întreabă retoric: „Tu te-aşteptai s-arate aşa anul 2000?”

Cristian Mungiu, Occident
Supliment al revistei Elle, Editura Romanian Publishing Group, 64 pag.

Cântec pentru fiul meu

Să scrii o scrisoare copilului tău – ce provocare şi, totodată, ce examen de conştiinţă! Pentru că, la rândul tău, eşti fiu şi – dacă nu te-ai abrutizat de tot – nu ai cum să nu fii chinuit, vorba lui James Joyce în Ulysses, de „remuşcătura duhului lăuntric”. Oricât de mult te-ai eschiva, şi tu, cel chemat să te adresezi fiului tău (mic, mare sau care urmează să se nască cândva), vei da socoteală - în inima ta, dacă nu într-altă parte - celor care ţi-au dat un nume.

Demersul e plin de riscuri şi prima capcană în care, ca părinte, poţi să cazi este excesul de sentimentalism. Mai ales atunci când ştii că – în afară de cazul că nu se va întâmpla, cândva, un miracol – fiul tău, care în primăvara aceasta a împlinit opt ani, îţi va citi într-o zi rândurile doar în Braille. Sau – datorită progresului tehnologic - le va auzi cu ajutorul softului electronic Jaws ce permite citirea, de către o voce sintetizată, a oricărui text.

Cu ce să începi? Cu gândul, poate, că orice amar şi orice bucurie se cuvin a fi desluşite „pe verticală”. Că drumul „pe orizontală”, spre desăvârşirea personală (spre care toţi suntem chemaţi), este adesea întortocheat. De aceea omul este dator a deprinde şi a păstra, ca pe o comoară de mare preţ, darul deosebirii, al discernământului, al dreptei socotinţe. Că, mai ales, nu trebuie puse la inimă răutatea, prostia şi întunecimea omenească (în orice formă s-ar manifesta), ştiut fiind că adevărata lumină, care ne ajută să devenim şi să rămânem oameni, este ascunsă în chip nevăzut în inimile noastre. Iar colaborarea cu micile sau marile răutăţi omeneşti, mereu ale altora (viclenie pe care zadarnic încercăm a ne-o scuza, pe motiv că nimic din ceea ce e omenesc nu trebuie să ne fie străin), nu face decât să ne sluţească şi să ne zdrobească înainte de vreme.

Mi-ar plăcea, fiul meu, să ai parte în continuare, de o cât mai lungă copilărie. Ştiu, sună desuet, acum când nici copiii nu mai sunt ce-au fost odată, şi totul pare anume croit pentru a strivi, de la vârste cât mai fragede, inocenţa şi candoarea. Şi totuşi, vei răzbi în labirintul necruţător care e viaţa, doar în măsura în care vei şti să-ţi conservi – ca pe o nepreţuită moştenire – amintirile şi întrebările. Acele întrebări de care numai copiii sunt în stare a le formula. Dar ce anume înseamnă a răzbi, ca om, în această lume? Poate că nimic altceva decât ceea ce – liturghisind involuntar - cântă trubadurii dintotdeauna: „Nu-i aici, o, nu, nu-i aici! Ţine minte: sfârşitul nu-i aici!”