A brave new world

Citind despre toate atrocităţile şi crimele abominabile (cu duiumul) din Gulag-ul lui Soljeniţîn îmi amintesc de motto-ul pe care l-am decupat pentru scrierile lui James Joyce (The Dubliners, A Portrait of the Artist As A Young Man, Ulysses), citite în adolescenţă: „History is a nightmare from which I am trying to awake”. Citatul e ales din, probabil, cartea de căpătâi a timpurilor noi (modern times), Ulysses. Ani de teroare au fost, în secolul XX şi în România. Dacă ar fi să amintesc doar valurile de persecuţii şi prigoană de imediat după război, apoi cele de după Revoluţia maghiară (inclusiv „fenomenul Piteşti”) şi tot ar fi de ajuns. La mijlocul anilor 60 a venit însă „dezgheţul” (prin schimbarea şefilor la vârf) şi, o vreme, s-a mai destrâns şurubul. Anii 80 însă au readus cenuşiul în viaţa românilor (chiar dacă nu la nivelul advanced, ca în anii 50) şi apoi, Bang!, Marea Păcăleală. ... După 20 de ani de libertate ideologică, starea de hibernare călduţă - creiere spălate (cu detergent fie autohton, fie „de import”: manele, telenovele, televiziune, filme americane şi americanizate, mall-uri etc.), fiţe, mania shopping­-ului, revendicări peste revendicări de „drepturi ale omului” într-o stare de confuzie generală etc. ne face, iată, incapabili (aproape) să mai înţelegem cum a fost cu putinţă degringolada care a dus – în Apus şi la Răsărit deopotrivă, şi nu doar pe timp de război - la atâtea măceluri, execuţii şi lagăre de exterminare.

Deunăzi un amic îmi mărturisea că este scandalizat de reprezentările plastice din biserici care înfăţişează scene de cruzime. Semn că ritmurile moderne („occidentale”) de viaţă ne-au devenit deja o a doua natură, încât – squeamishly - facem alergie la orice formă de violenţă. Nu e vorba de violenţa gratuită, devenită – în filme, în buletinele de ştiri - hard currency pentru cineaştii Uzinei de Vise şi pentru jurnalişti. E vizată aici însăşi violenţa cu care a fost curmată brusc viaţa atâtor şi atâtor mucenici de-a lungul veacurilor. Pentru că a devenit desuet să mai pui preţ pe ideea de sacrificiu, darmite pe sacrificiul asumat, trăit. În mindest-ul omului de azi drumul spre fericire nu mai trece prin infernul restaurator, regenerator. Fericirea nu mai este căutată în rezistenţa la oprelişti, la suferinţă, ci în practici hedoniste mai mult sau mai puţin vinovate. Flash-back spre capodopera lui Fellini, 8 ½: regizorul Guido (Mastroianni), aflat în plină criză de creaţie, se confesează unui cardinal de la Vatican (în baia de lux a acestuia din urmă): „Părinte, nu sunt fericit.” Răspunsul cardinalului: „Dar cine a spus că menirea ta este să fii fericit?” Fericit, vasăzică, după criterii utilitarist-pragmatice; fericit, desigur, prin trucuri de shortcut.

Mă întreba acest amic ce înseamnă „trăirea ortodoxă”, „trăirea liturgică” şi am evitat să-i răspund „pe şleau”, dintr-o dată. Treptat însă (discuţia întinzându-se până la miezul nopţii) mi-am dat seama că nu pot să-i spun decât atât: ea înseamnă asumare, nu vorbărie. Şi, înainte de toate, adunare (a minţii, a gândurilor, a simţirii), cercetare şi discernere. Adică ceea ce este mai anevoios de dobândit în această „minunată lume nouă” (brave new world) care ne răsfaţă orice pornire individualistă. Chiar dacă – binemeritat bonus - ne zdrobeşte şi ne sluţeşte cu fiecare zi ce trece.

Enjoy the silence

O, da, Johnathan Swift was damn right. Tăcerea – în anumite momente - e de aur: „One of the best rules in conversation is, never to say a thing which any of the company can reasonably wish had been left unsaid.” Restul (adică surplusul de words, words, words, cuvintele-dinamită prin care îl pierdem pe aproapele nostru) nu face decât să ducă la însingurare, la năpădirea buruienilor pe poteca dintre fraţi, la nebunie. Cum mintea acestei „politici” o dobândim adesea postum, după ce am săvârşit răzvrătirea (prin gândul şi vorba necugetate) faţă de cel/cea care ne fusese până atunci dacă nu prieten(ă), măcar simpatic(ă), toată viaţa rămasă nu e – at best - decât o încercare (nu de puţine ori jalnică, foarte rar încununată de succes) de restaurare a legăturilor stricate, de înviere a prieteniilor apuse, de întoarcere la edenul de dinaintea cataclismelor verbale. Sensul vieţii: a deprinde ce şi cât să spui din ceea ce simţi că merită sau trebuie rostit.

Insight

• „Moartea nu mă înspăimântă pentru că nu am de dat nicio lumină întunericului. Mâna milostivă ce-mi va închide pleoapele va face un gest inutil pentru mine, căci nu va avea ce-mi ascunde.” (Dimitrie Anghel, Spovedania unui orb)

• „Între noi sunt două feluri de orbi: cei ce privesc fără să vadă şi cei ce văd fără să privească.” (Monseniorul Vladimir I. Ghika)

O, brother, where art thou?

De 16 iulie mi-am amintit că era ziua de naştere a unuia din cei mai apropiaţi colegi de liceu: Ovidiu Roateş. A plecat „dincolo” în anul în care urma să împlinească 25 de ani. Am fost împreună cu Ovi (şi cu un alt coleg de-al nostru, DLH) în Parâng. Era în vara lui 1988, chiar înainte să plec în cătănie. A fost, categoric, cel mai cinefil din clasa noastră. Un suflet bun şi cinstit. Uneori ne mai ciondăneam fiindcă el gusta şi filmele comerciale în veme ce eu încercam să desluşesc sensuri şi semnificaţii în şarade. Cu el aveam să port cele dintâi discuţii despre filmele clasice de top, despre literatura şi muzica universală. Apoi nu ne-am mai văzut câţiva ani. El devenise student la Politehnică (Mecanică), eu abia la trei ani de la terminarea liceului, în anul zero al „democraţiei originale” post-comuniste. Mocnea în el o revoltă pe care n-o înţelegeam şi s-a despărţit de lume într-un mod misterios. Atunci, în acea zi de doliu, aveam să-mi reîntâlnesc o parte din colegii de liceu.

Am vizionat împreună Dreptate în lanţuri de Dan Piţa prin 1985 (într-una din cele mai cochete săli de cinema din urbe: Constructorul) şi-mi amintesc că a fost mut de uimire. Felul în care s-a petrecut dintre noi mă face să cred că atunci, la acea vizionare, l-a impresionat – într-un fel pe care numai el, în taină, îl simţea (premonitoriu?) – destinul haiducului Năstase, jucat de Claudiu Bleonţ. Aşa cum – spre mirarea mea – a fost mare admirator al unui controversat film românesc din acei ani: Glissando. (Eu eram – şi sunt – fanul altui film mult discutat şi el la acea vreme: Concurs. Părea că înţelege foarte bine sfârşitul personajului jucat de Ştefan Iordache, cupă cum cred că ar fi fost negreşit un fan al lui Goethe (pentru Werther). Şi încă ceva: de câte ori revin la Solyaris îmi pare că – prin personajul lui Gibarian – mă-ntâlesc din nou cu Ovi. Să te odihnească Dumnezeu, prieten drag, wherever you may be!

Against all odds

La sfârşit de veac XX, Agenţia de Presă AM Press a fost dată în judecată pentru că o jurnalistă tânără din Buzău a declarat pentru agenţie că un popă dintr-un sat buzoian ar fi intrat călare pe un măgar în crâşma satului. La proces, popa s-a înfăţişat la tribunal cu un aer degajat - proaspăt ras şi fumând Kent. Era hotărât că trebuie să i se facă dreptate şi n-a vrut să accepte împăcarea cu jurnaliştii sub nicio formă. Ce se întâmplase de fapt? Eroarea de informaţie nu se referea la starea de ebrietate a popei (toată lumea ştia că le trăgea la măsea), ci – explica directorul AM Press, care a început să pledeze pro domo la proces - consta în faptul că în zonă nu există măgari, ci doar cai, iar popa (beat, desigur) intrase în crâşmă pe un cal. Astfel, judecătorii au decis că ştirea nu a fost o calomnie, pentru că măgarul – asinul – ocupa un loc important în simbolica creştină, iar preotul în cauză intrase în crâşmă ca misionar (precum Iisus odinioară) pe un cal, spre a salva sufletele celor pierduţi şi necăjiţi...
N-am mai aflat nimic despre soarta popii din satul buzoian, despre eventuala sa metanoie, însă – privind retrospectiv spre această anecdotă – nu pot să nu remarc: imaginea Ortodoxiei, a Bisericii e parcă tot mai puţin înţeleasă ca timp şi spaţiu pentru evenimentele euharistice. Ecclesia este mult prea des confundată cu structurile clericale ale Bisericii, cu „pitorescul” şi „culoarea” unor astfel de purtători de sutană. Nu puţini. Deşi, deşi ... nu puţini sunt şi cei care – aplicând politica struţului – se prefac că nu văd, că nu ştiu de neregulile despre care nu vor să ştie şi afirmă că, da, mai sunt şi uscături în pădure. Se întâmplă acum întocmai ca pe vremurile „democraţiei proletare” când canoanele realismului socialist prevedeau clar, fără drept de apel, edulcorarea, înfrumuseţarea artificală a realităţii. Vremurile trec, muşamalizarea însă râmâne. Trist e că Ortodoxia (trăirea liturgică şi cuminţenia participării la slujbele Bisericii) echivalează în ochii – vai – multora cu slăbiciunile şi „contra-exemplele” oferite „la vedere” de unii sau alţii din slujitorii lui Hristos. Sau, cum se mai întâmplă, cu grandomania de tip becalian ori cu retorica triumfalistă performată acum (eficient, s-ar putea spune) de un mim cu veleităţi de profet. Şi astfel se pierde esenţialul – „bufniţa din dărâmături” (după cum s-a exprimat Mihail Neamţu), strădaniile întru aşezarea fără zgomot a omului în Biserică, în marea familie a ostenitorilor întru îmbunătăţire de pretutindeni. Da, aceşti ostenitori există şi au existat mereu. N-au format „bisericuţe” şi nici n-au părăsit Biserica de veacuri pentru a se mântui (ori destrăma) elsewhere, pentru a medita şi filosofa individual ori pentru a cădea în nirvana.
Pe de altă parte însă, e la fel de important să te abţii de la a judeca; sminteala dacă e să vină, trebuie să-şi facă damblaua, n-ai ce-i face. Altfel spus, „ielele” - fără număr, fără număr – ce sucesc minţile atâtor oameni fără nicio rânduială trebuie să-şi facă jocul până la capăt. Energiile lor vin, oricum, din altă parte şi nu sunt în cantitate nelimitată. Cât de recuperabil mai este omul bântuit de himere şi stăpânit de sminteli după ce ele, smintelile l-au lăsat? De la caz la caz sau, cum se mai spune, fiecare cu norocul său. Şi, nu mai puţin, cu forţa donquijotescă ori sisifică de a merge până la capăt against all odds.