De 16 iulie mi-am amintit că era ziua de naştere a unuia din cei mai apropiaţi colegi de liceu: Ovidiu Roateş. A plecat „dincolo” în anul în care urma să împlinească 25 de ani. Am fost împreună cu Ovi (şi cu un alt coleg de-al nostru, DLH) în Parâng. Era în vara lui 1988, chiar înainte să plec în cătănie. A fost, categoric, cel mai cinefil din clasa noastră. Un suflet bun şi cinstit. Uneori ne mai ciondăneam fiindcă el gusta şi filmele comerciale în veme ce eu încercam să desluşesc sensuri şi semnificaţii în şarade. Cu el aveam să port cele dintâi discuţii despre filmele clasice de top, despre literatura şi muzica universală. Apoi nu ne-am mai văzut câţiva ani. El devenise student la Politehnică (Mecanică), eu abia la trei ani de la terminarea liceului, în anul zero al „democraţiei originale” post-comuniste. Mocnea în el o revoltă pe care n-o înţelegeam şi s-a despărţit de lume într-un mod misterios. Atunci, în acea zi de doliu, aveam să-mi reîntâlnesc o parte din colegii de liceu.
Am vizionat împreună Dreptate în lanţuri de Dan Piţa prin 1985 (într-una din cele mai cochete săli de cinema din urbe: Constructorul) şi-mi amintesc că a fost mut de uimire. Felul în care s-a petrecut dintre noi mă face să cred că atunci, la acea vizionare, l-a impresionat – într-un fel pe care numai el, în taină, îl simţea (premonitoriu?) – destinul haiducului Năstase, jucat de Claudiu Bleonţ. Aşa cum – spre mirarea mea – a fost mare admirator al unui controversat film românesc din acei ani: Glissando. (Eu eram – şi sunt – fanul altui film mult discutat şi el la acea vreme: Concurs. Părea că înţelege foarte bine sfârşitul personajului jucat de Ştefan Iordache, cupă cum cred că ar fi fost negreşit un fan al lui Goethe (pentru Werther). Şi încă ceva: de câte ori revin la Solyaris îmi pare că – prin personajul lui Gibarian – mă-ntâlesc din nou cu Ovi. Să te odihnească Dumnezeu, prieten drag, wherever you may be!
No comments:
Post a Comment