Meţianu, Rachmaninov, Berlioz

Într-o vreme când publicul sălilor de concert se răreşte tot mai mult (preferând forme mai lejere de entertainment) este mare nevoie de implicarea totală a artistului-instrumentist în programul pe care-l susţine. Astfel, dacă nu are trac atunci când vorbeşte în public (unii au!), o introducere şi o atitudine easy going, care să-l familiarizeze pe auditorul mai puţin avizat cu lucrarea şi eventual opera compozitorului ce urmează a fi cântat sunt - mai ales atunci când e vorba despre muzica contemporană - cât se poate de oportune. Sorin Petrescu îşi propune – cu o tenacitate de invidiat – să păstreze spectaorii pe care-i mai are filarmonica, dacă nu se poate să fie mai numeroşi. Întotdeauna comentariile sale introductive sunt binevenite.
Într-o seară de început de aprilie, dedicată compozitorilor Lucian Meţianu şi Serghei Rahmaninov, pianistul Sorin Petrescu a fost cel care – aşa cum îi stă în obicei – a prefaţat cea dintâi lucrare: Le non retour (pentru flaut, pian, percuţie şi orchestră) - o primă audiţie la Timişoara. Compoziţia lui Lucian Meţianu (a scris muzica de la filmele Mere roşii, Fructe de pădure, Duios Anastasia trecea – de Alexandru Tatos şi Cursa, Ediţie specială – de Mircea Daneliuc, Vis de ianuarie – de Nicolae Opriţescu, Ştefan Luchian – Nicolae Mărgineanu) este dedicată memoriei regretatului compozitor Ştefan Niculescu şi îmbină armonios instrumentele clasice cu sound-ul produs de sofisticate prelucrări electronice ale sunetului. Pe lângă orchestra dirijată de Amaury Du Closel (Franţa) au mai cântat şi ceilalţi doi solişti din Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu – flaut Muramatsu şi Doru Roman – percuţie).
Concepţia de orchestraţie a celei de-a doua lucrări, Suita concertantă pentru flaut, pian şi percuţie, op. 11 (Valse, Barcarolle, Scherzo, Slava) – o altă primă audiţie – îi aparţine tot lui Sorin Petrescu.
Prilej de încântare a fost şi Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz (Reverii, pasiuni; Un bal; Scenă câmpenească; Marşul spre supliciu; Visul unei nopţi de Sabbat) – străbătută de un suflu romantic şi de o viziune componistică revoluţionare pentru vremea sa.

Blooming mind

Theodor, la vârsta întrebărilor şi a neaşteptatelor conexiuni de cuvinte. Zice: "Mac se referă la răţuşca Mac sau la prăjitura cu mac?" Sau îşi întreabă mama ori bunica: "Tu mai eşti bolnavă? Nu vreau să mai fii bolnavă."
Nu reuşeşte încă să pronunţe literele s, j, ş & ţ. O să fie, poate, un sâsâit. So what?
A pus pe note, la pian, şi Ce simţi când eşti îndrăgostit. Repetă - tot din melodiile lui Florin Bogardo - Extemporal la dirigenţie ("Ce înseamnă şcolăresc şi banal?"), Iubirea cea mare, Cum e oare?, O poveste de amor şi La steaua.

Gura lumii slobodă

Are Amza Pellea un moment umoristic intitulat Omul care a făcut un ou. Tema este cât se poate de gravă: nevoia omului de a se mărturisi, de a împărtăşi persoanei apropiate o taină.
Povestea Omului care a făcut un ou e cât se poate de simplă: un bărbat „în toată firea” de la ţară (Gheorghe) vrea să-şi pună la încercare nevasta (Leana) cu care trăia de vreo douăzeci de ani. „Ia să-ncerc eu muierea, să văd – zice Gheorghe - pot să mă bizui eu pe ea? Să mă bizui eu pe ea, dac-oi avea vre-un necaz ceva, vreo taină ceva, pot să-i spui eu ei şi ea să nu spuie la nimeni?” Face ce face şi născoceşte ceva: îi spune c-a făcut un ou „ca de gâscă” pe care l-a-ngropat după nişte tufe. Femeia, după ce şi-a iscodit omu’ aude cele întâmplate, se cruceşte, se jură că nu-i va da în vileag taina, însă de cum iese din casă la fântână se-apucă să spună primei babe (Floarea lu’ Moş Clonţ) întâlnite-n cale. Asta spune la Clonţ, mai adăugând un ou de la ea. Bărba-su dă fuga la cârciumă şi mai puse de la el un ou. Din vorbă-n vorbă, Gheorghe făcu...99 de ouă. Drept care e arestat şi i se cere să facă ouă. Jandarmul şef, ca să-l impresioneze pe prefectul ce urma să le viziteze unitatea, îl hrăneşte bine pe Gheorghe şi-i cere să facă un ou. Când prefectul aude ce s-a întâmplat de fapt, se umflă de râs şi-l trimte acasă pe Gheorghe cu tot cu poreclă: A’ lu’ Ouatu. După ce ajunge acasă, o scarmănă Gheorghe pe Leana „cum scrie la carte” şi-i zice: „Bă Leano, de-acu’ nainte când oi vrea io să ştie lumea ceva îţi spui ţie. Îţi spui ţie, că ori îţi spui ţie, ori urlu în gura mare, tot una e. Da’ dac-oi vrea să fie ceva să nu ştie nimeni, păi nu-mi spui nici mie. Nici mie nu-mi spui, că poate vorbesc noaptea-n somn, m-auzi tu, şi iese iar vreo drăcovenie ceva.”
Morala: „Foaie verde lobodă, gura lumii slobodă. Aia e!” In other words: it’s best to keep your mouths shut and to have your lips sealed. But this is a second best option, for the best one is not to have any secrets at wall.

Being good

Parte bonus a DVD-ului cu filmul Natvris khe / Copacul dorinţelor (Tenghiz Abuladze, 1976) este şi interesantul interviu luat actorului Kakhi Kavsadze. Ideea lui: omul, prin chiar natura sa, este - contrar viziunii patristice - rău; cel care reuşeşte să fie (să se păstreze) bun şi-a depăşit condiţia. Omul bun, spune el, este puternic, cultivat, inteligent. "Există numai două virtuţi - spunea Schiller. O, de-ar fi de-a pururi unite: bunătatea mereu puternică, puterea mereu bună." Un om rău – Al. Paleologu dixit – este prost şi primitiv. Doar că – mai zice Kavsadze – uneori omul bun trebuie să-şi arate „colţii” ca să nu fie călcat în picioare, ca să i se ştie de frică. (Nu astfel procedase Hrist atunci când i-a izgonit pe negustori din templu?)
Morala: you have to be cruel to be kind. Dar şi: be good if you want to be strong. It pays off in the end.