Pigeons

După-amiază, pe când mergeam la P.S., m-au asaltat – în P-ţa Libertăţii – zeci de porumbei. S-au ţinut scai de mine pentru că aveam o pungă cu pop corn. Tocmai mă despărţisem de vânzătoarea de la ghereta de unde o cumpărasem şi încă îmi răsunau în urechi vorbele ei: „Le dau şi lor să mănânce, dar oricât le-aş da mai vor. Parcă-s ţigani!” – a spus ea pe un ton politically incorrect. Văzându-mă înconjurat de zeci de porumbei, care de care mai guralivi, am început să îi hrănesc şi eu cu floricelele din plasă. Atunci, unii mai îndrăzneţi au început să vină la mine în palmă. Am trăit astfel o senzaţie ce mi-a amintit de o secvenţă din Solyaris (pseudo SF-ul lui Tarkovski din 1972): un băiat citadin se apropie de un grajd în care se afla un frumos armăsar negru care, cu nechezatul său, îl sperie pe băieţelul nefamiliarizat cu ritmurile naturii. La primele vizionări ale acestei capodopere îl suspectam pe Tarkovski de intenţii de thriller pentru această scenă ce-mi părea, atunci, ermetică. Treptat aveam să pricep că acel băiat speriat de natură, stingher în prezenţa ritmurilor ei, sunt şi eu.

Nu mai încape îndoială că Steinhardt va fi aflat drumul ce duce la dreapta socotinţă pe care o preţuia atât de mult. Dovadă stau nenumăratele sale relatări, amintiri, decupaje din cotidian prin care i-a fost dat, cu vârf şi-ndesat, să guste din mierea iubirii de aproapele şi a iertării, prin care s-a deprins a fi generos, tolerant şi primitor. Una din aceste relatări este cea cuprinsă în Jurnalul fericirii, la pag. 154: În postul Sfintei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca. Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!...Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.

The Publican & the Pharisee

Azi, la începutul Triodului, Duminica Vameşului şi a Fariseului. Pe măsură ce trece vremea mi-a tot mai greu să spun despre mine că nu sunt fariseu, chiar dacă ştiu bine că doar vameşul este cel care a ajuns la vederea greşelii sale. Sigur, viaţa e o taină şi doar noi înşine, atunci când punem început bun pocăinţei noastre, putem da curs ori ignora chemarea lăuntrică de a încerca altceva. Altceva decât refuzul constant al iertării (de sine şi a greşiţilor noştri) sau decât repetarea (ca-n pasajul paulin din Romani: Eu nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac!) la nesfârşit a facerii de rău.

Tot mai mult îmi pare că înţeleg cuvintele lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii, pag.327) referitoare la acea „scoatere din timp” sau „răpire la cer” prin participările clandestine ale deţinuţilor la pseudo-liturghii, în celulele gulagului comunist: „Nimic nu poate reda , explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică.” Altfel spus, înţeleg (accept, recunosc) că nu pot să înţeleg. De neînţeles îmi rămâne şi „sentimentul de adâncă recunoştinţă” faţă de cei care i-au pus în situaţia de a se împărtăşi din „asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decât madeleinele lui Proust”. Probabil că aşa e: doar experienţa subteranei - atunci când ai izbutit să transformi suferinţa şi umilinţele în explozivă bucurie şi inconmesurabilă fericire - îţi oferă cheia de înţelegere sau de simţire a semnificaţiei iertării şi iubirii de oameni în fond. Probabil că acolo, doar acolo diferenţele (de rasă, religie, condiţie socială etc.) se şterg, pentru a răbufni iar, o dată cu reintegrarea în societate.

Revin la Jurnalul fericirii – adevărată piatră de hotar pentru felul în care încerc să-mi pun problemele, să mă raportez la omul înţeles ca mister „pentru că îl locuieşte divinitatea”. Iată, la pagina 244, câteva consideraţii (retrospective) despre perioada frenetică de aşteptare a primei împărtăşanii în biserică (următoare botezului primit de Steinhardt în celula închisorii), despre arzătoarea dorinţă de îmbunătăţire prin metanoia: „Am mers tremurând spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse – aşa se pare – de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui ce a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adâncă hotărâre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: I shall be good.”

De dimineaţă, în drum spre capelă, am făcut nişte poze. La fel şi (imediat după Liturghie) acasă la MJ, la ora de pian, unde Theodor a repetat piesele învăţate în ultimele săptămâni: Sună cornul şi Pinochio. Cu Sergiu am făcut un text intitulat Home Truths despre ce declară, într-o emisiune radio, doi soţi despre soţile lor (şi invers). Apoi am vorbit despre Căinţa (film gruzin de Tenghiz Abuladze, cu un grad de dificultate destul de ridicat, pe care la rugămintea mea, Sergiu şi Tabita l-au văzut aseară la ProCinema). Sergiu a înţeles repede the point of the movie şi datorită unei excelente recenzii (scrisă de un gruzin în engleză) de pe imdb, pe care am citit-o şi comentat-o împreună. Înainte de despărţire am urmărit împreună cu el aria E Lucevan Le Stelle (din Tosca) interpretată de Roberto Alagna.