Pigeons

După-amiază, pe când mergeam la P.S., m-au asaltat – în P-ţa Libertăţii – zeci de porumbei. S-au ţinut scai de mine pentru că aveam o pungă cu pop corn. Tocmai mă despărţisem de vânzătoarea de la ghereta de unde o cumpărasem şi încă îmi răsunau în urechi vorbele ei: „Le dau şi lor să mănânce, dar oricât le-aş da mai vor. Parcă-s ţigani!” – a spus ea pe un ton politically incorrect. Văzându-mă înconjurat de zeci de porumbei, care de care mai guralivi, am început să îi hrănesc şi eu cu floricelele din plasă. Atunci, unii mai îndrăzneţi au început să vină la mine în palmă. Am trăit astfel o senzaţie ce mi-a amintit de o secvenţă din Solyaris (pseudo SF-ul lui Tarkovski din 1972): un băiat citadin se apropie de un grajd în care se afla un frumos armăsar negru care, cu nechezatul său, îl sperie pe băieţelul nefamiliarizat cu ritmurile naturii. La primele vizionări ale acestei capodopere îl suspectam pe Tarkovski de intenţii de thriller pentru această scenă ce-mi părea, atunci, ermetică. Treptat aveam să pricep că acel băiat speriat de natură, stingher în prezenţa ritmurilor ei, sunt şi eu.

Nu mai încape îndoială că Steinhardt va fi aflat drumul ce duce la dreapta socotinţă pe care o preţuia atât de mult. Dovadă stau nenumăratele sale relatări, amintiri, decupaje din cotidian prin care i-a fost dat, cu vârf şi-ndesat, să guste din mierea iubirii de aproapele şi a iertării, prin care s-a deprins a fi generos, tolerant şi primitor. Una din aceste relatări este cea cuprinsă în Jurnalul fericirii, la pag. 154: În postul Sfintei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca. Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!...Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.