All that jazz

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…Mai zi ceva dacă poţi!

Fie pâinea cât de rea…

Un grup de tineri studenţi filologi se întorc dintr-o excursie la munte. Într-o gară aşteaptă un tren care să-i ducă înapoi acasă. Doi dintre ei, Adrian (Dan Nuţu) şi Doina (Ioana Pavelescu), par îndrăgostiţi unul de celălalt. Lumea întreagă pare a lor. După consumarea genericului din idilica uvertură, asistăm la o nuntă. Mireasa, ce pare fericită, e Doina. Mirele este Hans (Klaus Gerke), un neamţ din RFG cu „situaţie” şi „perspective”. Aşa începe „rătăcirea” (abaterea de pe „cale”), înstrăinarea Doinei – de iubitul ei Adrian, de foştii colegi de facultate, de ceea ce se cheamă patrie şi de sine. Pe această schemă, luptându-se cu inerentele clişee impuse de ideologia vremii, este construită Rătăcirea lui Alexandru Tatos (regia) şi Ion Băieşu (scenariul). Al doilea lung-metraj al lui Tatos (după succesul Merelor roşii) este produs şi realizat într-un climat social-politic în care „decadentul Apus” este diabolizat. La sfârşitul anilor 70 (şi în tot deceniul următor – ultimul din „Epoca de Aur”) încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi „colaborare cu cetăţeni străini”. În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea.

Există, în filmul lui Tatos, două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele „patrimoniului” pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele gen „Of, of, măi, măi”; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul Doinei de la est la vest nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.

Fapt (aproape) divers: interpreta principală avea să trăiască, dincolo de ecran, o experienţă oarecum asemănătoare Doinei. Cât de „acasă” i se pare acum locul pe care cândva l-a schimbat pentru o cetate mai bună? Iată-i mărturia străbătută de mâhnire: „Totul în jurul meu se risipeşte într-o vâltoare agresivă, care vine parcă dintr-un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi. Prin aceste locuri unde m-am născut, marcate de dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei, îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire. Acum, în jurul nostru, se desfăşoară agresiv şi vulgar exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici. Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare. A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee. Nu trăim altceva decât consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună. Eminescu a murit şi conştiinţele sunt letargice. Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele? Aşa că azi pot să spun, parafrazând-o pe Maşa lui Cehov - Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”