Prima oară m-am întâlnit cu poezia If de Rudyard Kipling prin clasa – cred – a opta. Deci pe la 14 ani. Am aflat despre ea de la o – pe atunci - amică de familie care (şi datorită profesiei sale: gynecology nurse) avea nevoie ea însăşi de terapie prin muzică şi poezie. Lectura acestui poem (înrudit cu Glossa lui Eminescu, dar şi cu hit-ul pop Noi rămânem oameni, difuzat in excess de Radio Bucureşti în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989 şi imediat după aceea) este întotdeauna un semn de sănătate, o oază de oxigen pentru creier când nu reuşeşti să-ţi păstrezi capul (the common sense), iar toţi cei din jur şi l-au pierdut, dând vina pe tine. Cumplită caznă împlinirea „canonului” propus de Kipling: „If you can wait and not be tired by waiting, / Or being lied about, don't deal in lies, / Or being hated, don't give way to hating, / And yet don't look too good, nor talk too wise” pentru că e atât de uşor să cedezi smintelilor care zumzăie în jur. Practic, fără o pregătire duhovnicească şi fără o necesară detaşare de strechea lumii (cleveteală, invidii, mici scandaluri) nu poţi răzbi şi-ţi faci nervii şi viaţa zob.Lucrurile sunt cu atât mai încâlcite, cu cât e omeneşte să vezi – până-n pânzele albe – paiul din ochiul altuia. Să fii precum Guica lui Marin Preda (în Moromeţii), excelent surprinsă de condeiul lui Nicolae Steinhardt (în Monologul polifonic): „Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice. Nenorocirea pentru Guica nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut. Veninul e singura ei posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă. Ca orişicare lucrare de adevăr, Guica deţine şi potenţialităţi pedagogice. Tipul uman „Guica” e, vai, răspândit în lume. Le revine celor necontaminaţi, nesubjugaţi de virusul totalitar al răului, să ia, când le apare în cale, cuvenitele măsuri profilactice.” Sau poate că are Kipling dreptate: omeneşte - în sensul cu adevărat nobil al cuvântului – e doar să rezişti „rinocerizării” (asemenea eroului din Les Rhinocéros de Eugen Ionescu, care nu e om for granted, ci luptă să rămână om), dar şi ispitelor succesului / dezastrului (ambele fiind două pricini de sminteală la fel de periculoase) şi să spui - ca să rămâi om - ca socraticul taximetrist cool jucat de Toma Caragiu, în Singurătatea florilor: „Două lucruri nu-mi plac mie în viaţă: să mă vorbească cineva de bine şi să mă vorbească cineva de rău.”
