Găsesc în Jurnalul Oanei Pellea (publicat recent la Humanitas) câteva rânduri fascinante despre farmecul discret al anticariatelor. Actriţa povesteşte (în dreptul însemnării din 8 martie 2003) că, mergând pe stradă din ce în ce mai repede, a simţit nevoia să scape de o inefabilă presiune şi a intrat într-un anticariat. Anticariatele de mobilă şi de cărţi, spune Oana, îi fac bine şi le adoră: „Fiecare obiect spune ceva şi te imploră, ca într-un magazin de animale, să-l iei acasă. Există şi mobile orfane, care îşi caută părinţii. E şi trist, dar e şi bine într-un anticariat. E bine pentru că poţi auzi multe poveşti. Dacă ştii să asculţi, poţi afla cum linguriţa asta, acum pricăjită, a fost odată, demult, de argint şi a fost vedeta unui botez. Sau ce poveste fabuloasă are ceasul din colţul sertarului... Scaunele astea două au vreo sută de ani, sunt guralive şi vor să-i numească pe toţi care s-au odihnit pe ele.”
Prin 1957 Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei) realiza scurt-metrajul Casa de pe strada noastră chiar pe această temă: evocarea – prin mobilier, obiecte de artă decorativă, atmosferă – trecerea printr-o casă a mai multor generaţii de aristocraţi. Recuzita de la Buftea (mobilier superb, argintărie, porţelanuri, lămpi cu gaz, covoare şi îmbrăcăminte) ce funcţiona drept decor în filmul lui Săucan era formată din obiecte aduse de la Casa Regală sau de la modeşti proprietari de clădiri şi conace. Luate cu japca sau confiscate (în vreme ce foştii lor proprietari luaseră calea exilului sau populau temniţele şi Canalul), aceste bunuri erau „mărturia temeiului moral pe care se clădea societatea de tip nou” (Radu Ionescu).
