Against all odds

Lecţia crucii este paradoxală. Este lecţia răbdării, a îndelungii răbdări, a umilinţei, a fortificării şi a deprinderii deminităţii against all odds. Toate teoriile moderne despre common sense şi civility nu valorează doi bani faţă de mesajul nou testamentar ce îndeamnă la identificarea şi purtarea crucii personale, ca „vehicol” spre izbăvire. Dying with dignity – that’s the name of the game. The rest is silence. Probabil că asumarea acestui nou mesaj (cel vechi fiind: eye for an eye) este esenţială pentru suportarea „zgomotului de fond” şi a nedreptăţilor de tot felul. Dar – suntem avertizaţi – trăim, jusqu’à la fin, în nedreptate. Şi, unii din noi, căutăm să luptăm (până când ne blazăm) pentru a face lumină. Probabil că asta e soarta omului: să se zbată între acceptarea pasivă a strămbătăţilor acestei lumi şi refuzul lor, urmat – atunci când mai avem rezerve de stamina - de eforturi depuse pentru a corecta, îndrepta, lămuri.

Missing

Perioada scurtă de două zile dintre Vinerea Mare şi Duminica Învierii este (poate fi) un timp propice petrecerii, cu gândul, în preajma morţii şi a stării omeneşti în care – inevitabil – rosteşti, ca Hrist pe cruce: Eloi, Eloi, lama sabach-thani? Această aventură a conştiinţei e constrânsă de neputinţa omului de a accepta neantul, obştescul sfârşit. Este, poate, prima secundă a poeziei ce, din disperare, tainic se naşte în noi. Nu sfârşitul obştesc al omului (sau al oricărei alte vieţuitoare) în general este cu neputinţă de acceptat, ci faptul că oameni concreţi, pe care i-ai cunoscut sub o formă sau alta, au încetat să mai existe. În subteranele memoriei mele continuă să existe aievea: Aurel Rus, Victor Laudacescu, Constantin Tiutiuc, Domniţa Milcu – doar câţiva din oamenii care mi-au marcat copilăria şi adolescenţa şi pe care îi credeam nemuritori. Probabil licoarea aceasta căreia îi spunem dragoste (şi, în cazul lui CT, un amestec de dragoste şi aversiune) îţi dă senzaţia că ai gustat – împreună cu persoana iubită – din nemurire, că „l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior”.

Pentru toţi aceşti oameni dispăruţi mult prea devreme, pentru alţii nenumiţi aici, versurile cântecului Unde sunteţi, dragii mei, interpretat de Cornel Fugaru se vor a fi un memorial power play:

s-a mai frânt un om în noapte,

s-a mai stins o stea pe cer

viaţa merge mai departe

spre un infinit mister

s-a mai dus un suflet mare

şi-am mai rămas tot mai stingher

tot mai tare azi mă doare

lipsa celor care pier

unde sunteţi, dragii mei,

unde rătăciţi prin astre

voi, ce-aţi ascultat

chemarea depărtărilor albastre?

unde sunteţi, dragii mei?

dorul vostru mă sfârşeşte

azi, când pe pământul nostru

lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne-ajută-mi să fiu tare,

să mai pot să-i pomenesc

să aprind o lumânare

pân-ajung să-i întâlnesc

Răstâgnirea după Mel

Până la Evanghelia după Mel (The Passion of Christ, 2004) regizorii au preferat să aducă pe ecran variantele soft, mai mult sau mai puţin edulcorate, ale Răstâgnirii. Mel Gibson, venit din lumea filmelor de aventuri a înţeles – în sfârşit – că, următoarea transpunere cinematografică a Patimilor nu poate fi decât hardcore, dacă se urmăreşte să fie şi un hit de proporţii. Şi a fost. Iar Mad Max a ochit doi iepuri dintr-un foc: a regizat încă un block buster (după Braveheart, în 1995) şi a transformat în moving pictures tablourile lui Matthias Grünewald. Tablourile acestuia, de un realism extrem, l-au îngrozit pe Dostoievski în aşa hal, încât – povesteşte scriitorul rus – era să-şi piardă de tot credinţa, după ce i-a privit într-un muzeu Răstâgnirea, pe când se afla în occident.
Dincolo de toate reprezentările din zona horror (cazul Grünewald) sau sweet (majoritatea variantelor post-renascentiste), stau cuminţi – în muzee, colecţii particulare şi biserici apusene şi, uneori, chiar în bisericile ortodoxe – şi aşteaptă să fie descoperite reprezentările iconografice ale tradiţiei bizantine. Nu puţini dintre privitorii neiconoclaşti ai acestui veac al senzaţiilor tari şi al sporturilor extreme s-au întrebat şi continuă să se întrebe: Nu cumva aşa (şi numai aşa) ar trebui zugrăvită Răstâgnirea: un Hrist hâd şi desfigurat, rupt în bătăi şi biciuit până la os, cu bucăţi de carne desprinse de trup etc.etc.? Nu acesta e Hristosul care a traversat Golgota, care a fost bătut, scuipat, biciuit, umilit? Din acest punct de vedere, icoana bizantină este cea mai puţin realistă şi chiar cea mai puţin figurativă. Este însă - poate - singura transfigurativă şi autentic poetică, aşa cum de altfel transfigurativ este întreg simbolismul Bisericii de la Răsărit, atunci când nu este înlocuit cu imagini pioase şi „religioase”, împrumutate din tradiţia apuseană.
Dar, astea sunt vremurile. La modă sunt Gibsonii în diverse ipostaze, sporturile extreme, senzaţiile tari şi imaginile „minimaliste”, „directe”, „explicite” şi metaforele – în cel mai bun caz – plasticizante. Vremea poeziei, a sugestiei, a metaforelor revelatorii e pe ducă. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul.

Good Friday movie

De Vinerea Mare am dorit să-i arăt lui Sergiu un film şi am ales Jésus de Montreal pentru că Arcand a izbutit ca nimeni altul să sintetizeze temele evanghelice într-un limbaj modern, „explicit”. Nu le-a ieşit rău nici lui Bunuel (Nazarin, Simón del desierto / Simion al deşertului), Bresson (Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară), Dreyer (La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei d'Arc, Ordet), Bergman (Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă), Piţa (Concurs) ori Tarkovski (Andrei Rubliov, Stalker / Călăuza) – au contraire. Doar că stilul lor este mult mai elaborat, mai cu pretenţii, mai de „şcoală superioară”...One at a time.

Preotul (conformist, laş, ipocrit) din filmul lui Arcand, într-un schimb de replici aprige, după montarea explozivă a Patimilor în perimetrul bisericii. Patimile se jucau acolo, pe dealurile unde era situată biserica, de 40 de ani însă interpretarea şi textul ajunseseră desuete. Aşadar, preotul doreşte o transpunere „modernă”, în ton cu vremurile. Actorul Daniel Coulombe îşi strânge echipa şi împreună izbutesc un spectacol electrizant şi bine ritmat, dar „neortodox” şi cu dezvăluiri senzaţionale, spre consternarea preotului ce-şi simte astfel scaunul ameninţat şi se consideră prea bătrân să rişte totul pe-o carte. Spectacolul urmează să fie interzis. „Cu un număr de vizitatori de 2 milioane pe an nu ne trebuie publicitate. Ştii cum arată biserica asta în zilele când e plină? E o adunare de nefericiţi. Vin aici toţi refugiaţii şi sărmanii fără o leţcaie care nu mai au nicio speranţă şi nu-şi pot permite un psihiatru. Ei vor doar atât: să afle că Dumnezeu i-a iertat şi să plece la casele lor cu inima împăcată. Crezi că îi interesează noile traduceri ale textelor sfinte sau ultimele săpături arheologice din Orientul Mijlociu?” „Săraci-săraci, dar îşi cumpără cruciuliţe şi icoane puse în vânzare pe sume frumuşele chiar în biserică!” – îi răspunde, revoltat, Daniel. „Şi – zice preotul cinic – nu e mai bine aşa decât să dea banii pe cocaină?”