Răstâgnirea după Mel

Până la Evanghelia după Mel (The Passion of Christ, 2004) regizorii au preferat să aducă pe ecran variantele soft, mai mult sau mai puţin edulcorate, ale Răstâgnirii. Mel Gibson, venit din lumea filmelor de aventuri a înţeles – în sfârşit – că, următoarea transpunere cinematografică a Patimilor nu poate fi decât hardcore, dacă se urmăreşte să fie şi un hit de proporţii. Şi a fost. Iar Mad Max a ochit doi iepuri dintr-un foc: a regizat încă un block buster (după Braveheart, în 1995) şi a transformat în moving pictures tablourile lui Matthias Grünewald. Tablourile acestuia, de un realism extrem, l-au îngrozit pe Dostoievski în aşa hal, încât – povesteşte scriitorul rus – era să-şi piardă de tot credinţa, după ce i-a privit într-un muzeu Răstâgnirea, pe când se afla în occident.
Dincolo de toate reprezentările din zona horror (cazul Grünewald) sau sweet (majoritatea variantelor post-renascentiste), stau cuminţi – în muzee, colecţii particulare şi biserici apusene şi, uneori, chiar în bisericile ortodoxe – şi aşteaptă să fie descoperite reprezentările iconografice ale tradiţiei bizantine. Nu puţini dintre privitorii neiconoclaşti ai acestui veac al senzaţiilor tari şi al sporturilor extreme s-au întrebat şi continuă să se întrebe: Nu cumva aşa (şi numai aşa) ar trebui zugrăvită Răstâgnirea: un Hrist hâd şi desfigurat, rupt în bătăi şi biciuit până la os, cu bucăţi de carne desprinse de trup etc.etc.? Nu acesta e Hristosul care a traversat Golgota, care a fost bătut, scuipat, biciuit, umilit? Din acest punct de vedere, icoana bizantină este cea mai puţin realistă şi chiar cea mai puţin figurativă. Este însă - poate - singura transfigurativă şi autentic poetică, aşa cum de altfel transfigurativ este întreg simbolismul Bisericii de la Răsărit, atunci când nu este înlocuit cu imagini pioase şi „religioase”, împrumutate din tradiţia apuseană.
Dar, astea sunt vremurile. La modă sunt Gibsonii în diverse ipostaze, sporturile extreme, senzaţiile tari şi imaginile „minimaliste”, „directe”, „explicite” şi metaforele – în cel mai bun caz – plasticizante. Vremea poeziei, a sugestiei, a metaforelor revelatorii e pe ducă. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul.