În Ulysses de James Joyce capitolul corespunzător momentului Ithaca (penultimul din volumul al doilea) este scris la modul catihetic - întrebări (cât mai precise, ştiinţifice cu putinţă) şi răspunsuri ce urmăresc serios, pedant, o similară pecizie. Cum Joyce a izbutit, în Ulysses, o „geografie a trupului”, acest capitol ar corespunde scheletului. În ideea că dialogul, comunicarea, comuniunea ar reprezenta osatura omenirii. Tâlcul acestui capitol? Ni-l dezvăluie Mircea Ivănescu, rafinatul traducător al romanului: „Afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca având loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adânci pe care le-ar reprezenta cele două personaje centrale) se produce aici, acasă la Bloom, şi celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar înfăptui, la modul ironic, caracteristic viziunii joyciene, prin consumarea unei ceşti de cacao, sugerându-se şi acompaniamentul unor cântece sau imnuri rituale corespunzătoare formaţiilor respective ale celor doi participanţi [Leopold Bloom şi Stephen Daedalus]. Ultimele pagini ale capitolului, când Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxate alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a încheiat ziua.”
Am găsit, azi, în cartea Mount Athos. Renewal in Paradise de G. Speake, o trimitere la barbarii lui Kavafis. Am căutat în cyberspace şi, at a click distance aveam să găsesc, o clipă mai apoi, câteva informaţii despre poetul cu pricina. Se numeşte Konstantin Kavafis (Κωνσταντίνος Π. Καβάφης) şi una din operele sale de căpătâi este poemul Waiting for the Barbarians (1904). Aici, prin persoana unui narator bizantin ipocrit, Kavafis explorează cu cinism ideea că a cultiva frica de un inamic extern invizibil de obicei aducefoloase în interior. Interesantă ipoteză. Şi mereu actuală. Am găsit însă, pe youtube, un alt admirabil poem al său pe muzica lui Vangelis şi în lectura lui Sean Connery: Ithaca. Mesajul: bogăţia e în drum (experienţe, maturizare, cunoaştere), nu în ţintă. Numai drumul e interesant, ţinta e cuprinsă în drum.
În chiar ziua plecării noastre de la Pătrunsa, un călugăr sfătos m-a reţinut câteva minute pentru o ultimă discuţie, cum altfel, duhovnicească. Spunea, la un moment dat, că atunci când omul arată cu degetul (spre altcineva, desigur), doar un deget e îndreptat spre persoana (ori spre fapta) incriminată, cele trei care sunt dedesubt sunt îndreptate spre acuzator, iar unul e sau ridicat, de obicei, înspre cer sau îndreptat şi el spre „vinovat”. Oricum, scorul e 3 la 2 în defavoarea persoanei care arată cu degetul (degetele). Imaginea creată astfel e grăitoare şi justă. Pentru că există, de fiecare dată, o parte de vină a celui ce acuză. Spre ea îndreptăm, iată, cele trei deşte ale noastre ce stau cuibărite în căuşul palmei.
Oboseala (sila, saturaţia) pricinuită de neînţelegeri repetate este numai în parte vina celui care, zicem noi, nu vrea să priceapă. Să ne priceapă. Dar de ce ar trebui să priceapă în felul în care nouă ni se pare că pricepem ceva? Nu poţi fi dădacă la toată lumea şi nici la fiecare în parte. Ţi-ar trebui miliarde de vieţi. Lumea e mare şi îndestulătoare. Loc sub soare e pentru toţi. Live and let live – iată cea mai bună consiliere. Dar nu poţi împlini asta câtă vreme te afli în mijlocul discordiei, polemicilor, zâzaniei.
Mi se pare întru totul explicabilă supărarea omului pe sine, mai exact pe partea sa de vină, de „colaboraţionism” cu prostia, cu fanatismul, cu imbecilitatea, cu viclenia etc. care-l face responsabil de toate neînţelegerile sterile următoare intrării sale în hora dezbinării. Pe de altă parte bănuiesc că puţini au deprins puterea de a-i rezista, de a vorbi cât mai puţin, de a se exprima cât mai esenţializat, pentru a nu-i asteniza pe cei din jur cu obsesiile lor, cu lozincile lor, cu nemulţumirile lor, cu – adesea – falsele lor probleme. Iar pentru asta e nevoie de umor, niţică ironie şi chiar autoironie (de care spiritele obtuze nu vor să ştie).
Nu numai că socot explicabilă supărarea omului pe sine, ci cred că este cu adevărat necesară pentru lămurire, pentru „igienizarea” sufletului său, pentru împăcarea pe care de cele mai multe ori fără să ştie o caută.
Cu ce rămânem după 2023 (III)
-
*Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi
pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun
că anul...
-
*David Byrnes' American Utopia* (Spike Lee, 2020, USA)
Ben Livant says:
James Brown meets the Blue Man Group as conducted by the love child of Mr.
Spock ...
Alina-Maria Dumbravă Roetzer
-
Născută în 1980 la Bucureşti, Alina-Maria Dumbravă (căsătorită Roetzer) ia
primele lecţii de pian la vârsta de 5 ani, descoperind pe parcursul Şcolii
de ...
My Favorite Films of 2018
-
Despite having more than a handful of fairly significant blind spots in my
viewing (*Happy as Lazzaro*, *The House That Jack Built*, *Dead Souls* and *The...
“Periferic”. Contra cronometru
-
Click pe imagine pentru a vedea filmul!*Regizat de Bogdan George Apetri şi
cu Ana Ularu în rolul principal, “Periferic” (2010), unul din cele mai de
succe...
Adresă nouă: www.mihailneamtu.org
-
Pentru cei care doresc să vadă prelungirea antreprenorială și culturală a
acestui vechi blog, vă rugăm să poftiți la adresa:
http://www.mihailneamtu.orgPos...
Curs de cinematograf (1932)
-
Numele lui D. I. Suchianu în promenada timpului înceţoşat de grabnice
mediatizări efemere sau îmbibat de subiecte bombastice, are mici şanse să
mai fie c...