Candles

Days to come stand in front of us
like a row of lighted candles—
golden, warm, and vivid candles.

Days gone by fall behind us,
a gloomy line of snuffed-out candles;
the nearest are smoking still,
cold, melted, and bent.

I don’t want to look at them: their shape saddens me,
and it saddens me to remember their original light.
I look ahead at my lighted candles.

I don’t want to turn for fear of seeing, terrified,
how quickly that dark line gets longer,
how quickly the snuffed-out candles proliferate.

Candles
by Konstantin Kavafis

Ithaca

În Ulysses de James Joyce capitolul corespunzător momentului Ithaca (penultimul din volumul al doilea) este scris la modul catihetic - întrebări (cât mai precise, ştiinţifice cu putinţă) şi răspunsuri ce urmăresc serios, pedant, o similară pecizie. Cum Joyce a izbutit, în Ulysses, o „geografie a trupului”, acest capitol ar corespunde scheletului. În ideea că dialogul, comunicarea, comuniunea ar reprezenta osatura omenirii. Tâlcul acestui capitol? Ni-l dezvăluie Mircea Ivănescu, rafinatul traducător al romanului: „Afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca având loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adânci pe care le-ar reprezenta cele două personaje centrale) se produce aici, acasă la Bloom, şi celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar înfăptui, la modul ironic, caracteristic viziunii joyciene, prin consumarea unei ceşti de cacao, sugerându-se şi acompaniamentul unor cântece sau imnuri rituale corespunzătoare formaţiilor respective ale celor doi participanţi [Leopold Bloom şi Stephen Daedalus]. Ultimele pagini ale capitolului, când Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxate alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a încheiat ziua.”

Am găsit, azi, în cartea Mount Athos. Renewal in Paradise de G. Speake, o trimitere la barbarii lui Kavafis. Am căutat în cyberspace şi, at a click distance aveam să găsesc, o clipă mai apoi, câteva informaţii despre poetul cu pricina. Se numeşte Konstantin Kavafis (Κωνσταντίνος Π. Καβάφης) şi una din operele sale de căpătâi este poemul Waiting for the Barbarians (1904). Aici, prin persoana unui narator bizantin ipocrit, Kavafis explorează cu cinism ideea că a cultiva frica de un inamic extern invizibil de obicei aduce foloase în interior. Interesantă ipoteză. Şi mereu actuală. Am găsit însă, pe youtube, un alt admirabil poem al său pe muzica lui Vangelis şi în lectura lui Sean Connery: Ithaca. Mesajul: bogăţia e în drum (experienţe, maturizare, cunoaştere), nu în ţintă. Numai drumul e interesant, ţinta e cuprinsă în drum.

ITHACA

Konstantin Kavafis / Vangelis / Sean Connery

see video here

As you set out for Ithaca

hope that your journey is a long one,

full of adventure, full of discovery.

Laistrygonians and Cyclops,

angry Poseidon-don't be afraid of them:

you'll never find things like that on your way

as long as you keep your thoughts raised high,

as long as a rare sensasion

touches your spirit and your body.

Laistrygonians and Cyclops,

wild Poseidon-you won't encounter them

unless you bring them along inside your soul,

unless your soul sets them up in front of you.

Hope that your journey is a long one.

May there be many summer mornings when,

with what pleasure, what joy,

you come into harbors you're seeing for the first time;

may you stop at Phoenician trading stations to buy fine things,

mother of pearl and coral, amber and ebony,

sensual perfume of every kind- as many sensual perfumes as you can;

and may you visit many Egyptian cities

to learn and learn again from those who know.

Keep Ithaka always in your mind.

Arriving there is what you're destined for.

But don't hurry the journey at all.

Better if it lasts for years,

so that you're old by the time you reach the island,

wealthy with all you've gained on the way,

not expecting Ithaca to make you rich.

Ithaca gave you the marvelous journey.

Without her you would have not set out.

She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaca won't have fooled you.

Wise as you will have become, so full of experience,

you'll have understood by then what these Ithacas mean.

Hora dezbinării

În chiar ziua plecării noastre de la Pătrunsa, un călugăr sfătos m-a reţinut câteva minute pentru o ultimă discuţie, cum altfel, duhovnicească. Spunea, la un moment dat, că atunci când omul arată cu degetul (spre altcineva, desigur), doar un deget e îndreptat spre persoana (ori spre fapta) incriminată, cele trei care sunt dedesubt sunt îndreptate spre acuzator, iar unul e sau ridicat, de obicei, înspre cer sau îndreptat şi el spre „vinovat”. Oricum, scorul e 3 la 2 în defavoarea persoanei care arată cu degetul (degetele). Imaginea creată astfel e grăitoare şi justă. Pentru că există, de fiecare dată, o parte de vină a celui ce acuză. Spre ea îndreptăm, iată, cele trei deşte ale noastre ce stau cuibărite în căuşul palmei.

Oboseala (sila, saturaţia) pricinuită de neînţelegeri repetate este numai în parte vina celui care, zicem noi, nu vrea să priceapă. Să ne priceapă. Dar de ce ar trebui să priceapă în felul în care nouă ni se pare că pricepem ceva? Nu poţi fi dădacă la toată lumea şi nici la fiecare în parte. Ţi-ar trebui miliarde de vieţi. Lumea e mare şi îndestulătoare. Loc sub soare e pentru toţi. Live and let live – iată cea mai bună consiliere. Dar nu poţi împlini asta câtă vreme te afli în mijlocul discordiei, polemicilor, zâzaniei.

Mi se pare întru totul explicabilă supărarea omului pe sine, mai exact pe partea sa de vină, de „colaboraţionism” cu prostia, cu fanatismul, cu imbecilitatea, cu viclenia etc. care-l face responsabil de toate neînţelegerile sterile următoare intrării sale în hora dezbinării. Pe de altă parte bănuiesc că puţini au deprins puterea de a-i rezista, de a vorbi cât mai puţin, de a se exprima cât mai esenţializat, pentru a nu-i asteniza pe cei din jur cu obsesiile lor, cu lozincile lor, cu nemulţumirile lor, cu – adesea – falsele lor probleme. Iar pentru asta e nevoie de umor, niţică ironie şi chiar autoironie (de care spiritele obtuze nu vor să ştie).

Nu numai că socot explicabilă supărarea omului pe sine, ci cred că este cu adevărat necesară pentru lămurire, pentru „igienizarea” sufletului său, pentru împăcarea pe care de cele mai multe ori fără să ştie o caută.