Dacă – mă trage de mânecă un amic – tot spun că mă scandalizează ochelarii de cal (faţă de tot ce ţine de spirit, de artă şi cultură) de pe morga atâtor figuri pioase, ce spun atunci de ochelarii de cal (faţă de tot ceea ce ţine de mediul liturgic, de tainele Bisericii) din dotarea atâtor figuri titrate şi interesate – mai mult sau mai puţin snob - de „viaţa intelectuală”? Ce să spun? Nimic altceva decât că nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Că există un timp al amăgirilor şi un timp al transformării restauratoare, al înnoirii şi al metanoiei / pocăinţei. (Şi câţi dintre noi am ajuns, cu adevărat, la acel timp restaurator?) Dar poate că nu e vorba despre asta. Amicul meu voia să ştie, cred, pentru ce anume intelighenţia noastră se păstrează în rezervă când e vorba să se deplaseze, duminica şi în sărbători, la biserică. Pentru care motiv nu reuşeşte să treacă peste ispita pricinuită de „lipsa vredniciei preoţilor”. Bună întrebare…Mai greu e cu răspunsul. Pentru că nu cred că există un răspuns anume. Există doar cazuri, experienţe, întâmplări personale. Fiecare, deci, are odiseea sa întru cunoaştere, întru desluşire, întru lămurire.
Azi-dimineaţă, în troleibuz, Theodor voia să ştie (este obsedat de morfologie): „Dumnezeu este substantiv comun sau propriu?” L-am provocat să-şi dea singur răspunsul. A spus, apoi, că e substantiv propriu. „Dar, a mai vrut el să ştie, denumeşte fiinţe, lucruri sau fenomene ale naturii?” Până la urmă, după o primă variantă de răspuns când a zis că denumeşte lucruri, s-a corectat şi a optat pentru fiinţe. I-am amintit sintagma „Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită” pe care de fiecare dată o aude în slujbele Bisericii. Dar câtă aventură, câte întrebări, câte peripeţii până să-ţi afli odihna sufletului în Mântuitorul „cel deofiinţă cu Tatăl” şi în Mireasa Lui – „stâlp şi temelie a adevărului”. Oricum, în acest veac al „deconstruirii”, al „demitizării” şi al „ecumenismului” pricină vrednică de mirare nu este indiferenţa cărturarilor sau a titraţilor faţă de Biserică şi lucrarea Ei, ci smerirea minţii lor, aflarea odihnei în slujbele, cântările Ei, în iconografia şi în scrierile Părinţilor ce tălmăcesc Scripturile.
Nu închinarea la feluriţi viţei de aur din trebuie să ne uimească. Nu pustiul cel neroditor să ne sperie, ci oaza dătătoare de viaţă ar trebui să ne bucure. Cuvine-se cu adevărat a ne minuna de călătorul acestui veac grăbit care – chiar poticnindu-se adesea - îşi asumă experienţa rugăciunii. A rugăciunii stăruitoare, aceea care – vorba lui C.S. Lewis – urmăreşte nu schimbarea gândului divin, ci schimbarea lăuntrică – metanoia.
***
Îmi amintesc de o povestire inclusă într-un manual de literatură din ciclul gimnazial. Se numea Vulpea firoscoasă şi, în mare, era despre un om leneş ce avea o vie lăsată, de multă vreme, în paragină. Bălăriile au crescut şi, prin boschete şi mărăcini, şi-au făcut cuiburi o grămadă de vieţuitoare. Într-o zi, un pui de vulpe îl aude pe stăpânul viei zicând că o să taie via că prea s-a umplut de buruieni. Dă fuga la vulpea bătrână (un fel de matcă a cuibului) şi povesteşte ce-a auzit. Vulpea, firoscoasă, îi spune puiului să-şi vadă de treabă, căci stăpânul viei nu e om de ispravă şi n-o să se ţină de cuvânt. Istoria se repetă o dată şi încă o dată. Nu se întâmplă nimic. Bălăriile continuau să crească în voie. Apoi puiul de vulpe îl aude pe stăpânul viei spunând că are să dea foc viei. Atunci dă fuga la vulpea cea pricepută şi-i spune ce-a auzit. „Acum gata, s-a zis cu noi. Răspândiţi-vă care încotro, că nebunul de aşa ceva e în stare!” …Ce tare seamănă, în multe privinţe, inerţia „omului recent” care, cu toate că ştie că trebuie să acţioneze, să făptuiască, să deosebească grâul de neghină şi mai ales să-şi facă orânduială în poienile nevăzute ale sufletului, alege soluţia extremă: aceea de a pârjoli, o dată cu bălăria, şi bunătate de vie. Este ca şi cum ai arunca, o dată cu apa murdară din copaie, şi pruncul nevinovat. Dar via este însuşi sufletul omului care se cuvine semănat, cultivat, rodit…
