Numele lui Louis Bunuel a devenit un semn şi evocă – afirmă Michael Wood – „o serie de semnificaţii specifice, aşa cum numele lui Dickens este legat de Crăciun, iar numele lui Kafka trimite cu gândul la meandrele sumbre ale unei căutări fără sfârşit”. Brand-ul „Bunuel” a ajuns sinonim pentru cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism. După ce a şocat o lume întreagă cu experimentele surreal Un chien andalou (1928) şi L’Âge d’or (1930), regizorul - vizionar, iconoclast şi provocator - filmează profunzimile celei mai crunte mizerii din regiunea spaniolă Las Hurdes, situată lângă graniţa cu Portugalia, nu departe de Salamanca. Munţii aceia sălbtici l-au fascinat pe autorul de mai târziu al Viridianei, la fel ca sărăcia lucie şi isteţimea localnicilor: „M-a uimit iubirea lor faţă de acel pământ sterp, fără pâine („tierra sin pan”). De fapt, de pâine proaspătă nu s-a auzit pe acolo decât atunci când cineva mai aducea câte o franzelă uscată din Andaluzia”. Pământul fără pâine – pare a spune acest documentar – este un pământ fără Dumnezeu, căci pâinea – mană cerească pentru om – nu se frânge pe aceste meleaguri. Sătenii nu au parte de strictul necesar pentru supravieţuire, însă – unealtă a retoricii caustice a lui Bunuel - aparatul de filmat nu pierde ocazia de a înregistra pe peliculă o lecţie de geometrie în care copiilor li se spune că suma unghiurilor într-un triunghi este de 120 de grade.
Discurs pe tema subdezvoltării şi studiu asupra geografiei umane, Las Hurdes, Tierra sin pan / Pământ fără pâine (1933) este primul documentar angajat social (un fel de declaraţie politică amendată prompt de Guvernul Spaniol, care a interzis filmul până la premiera oficială din 1937) realizat în Europa. Cu o imagine (operator: Eli Lotar) „fără pudoare, fără ostentaţie, evitând orice declamaţie” (Ado Kyrou) şi în acordurile sfâşietoare ale Simfoniei a IV-a de Johannes Brahms, filmul surprinde – cu acurateţe, fără tuşele melodramei - absurdul unui ţinut uitat de timp: ţărani muşcaţi de şerpi, o capră de munte rostogolindu-se într-o prăpastie (împuşcată fiind chiar de regizor), un catâr înţepat de sute de albine etc. Cruzimea lui Bunuel nu lasă loc niciunei concesii, nu eludează nimic, nu este purtătoarea niciunui mesaj coerent şi îndrăzneşte să disece realitatea „cu o obscenitate chirurgicală” (André Bazin), descoperind omul în toată josnicia şi măreţia lui.
Documentarul lui Bunuel (ce poate fi comparat cu opus-ul semnat de Alain Resnais în 1955, Nuit et Brouillard / Noapte şi ceaţă) nu urmăreşte să trezească sentimente de compasiune. Optica regizorului, cunoscut pentru noncornformismul şi anarhismul său, a fost mult prea cinică pentru a putea stârni mila cuiva. Ţinta sa e mai degrabă politică şi vizează guvernul autoritar din Spania acelor ani, prezentând lumii o faţă necunoscută a ţării sale. Las Hurdes, îşi aminteşte Bunuel, a fost finanţat de amic de-al său - muncitorul anarhist spaniol Ramon Acin - dintr-un câştig la loterie: „Ramon dădea seara ore de desen muncitorilor. Când a izbucnit războiul, în 1936, o grupare înarmată, de extremă dreaptă, s-a dus la el acasă, în Huesca, să-l aresteze. Abil, a reuşit să scape. Atunci fasciştii au luat-o ostatică pe nevastă-sa şi au ameninţat că o vor împuşca dacă Acin nu se predă singur. A doua zi el şi-a ţinut făgăduiala şi şi-a făcut apariţia. I-au împuşcat pe amândoi.” După filmare, nemaiavând sponzor, Bunuel a trebuit să facă singur montajul la Madrid, pe o masă de bucătărie. În condiţii precare privea imaginile cu lupa şi le lipea cum putea. „Sunt sigur – notează Bunuel în cartea sa, Mon dernier soupir / Ultimul meu suspin - că am aruncat la coş imagini interesante, fiindcă nu le vedeam prea bine.”
